Istoria padurilor din Romania

Detalii

19 Ianuarie 2008

Cand privesti muntii nostri acoperiti cu paduri, fara sa vrei te gandesti la vesnicie. Mii de generatii de oameni i-au privit, s-au bucurat de splendida lor infatisare. Asa erau si pe vremea intemeierii Tarii Romanesti si a Moldovei, asa erau cand Traian a strabatut cu legiunile sale in inima Daciei, asa erau cand stramosii nostri din epoca de piatra descopereau primele rudimente ale civilizatiei.

Padurea tinutului carpato-danubian in vremurile neguroase ale preistoriei era mult mai intinsa decat astazi, acoperea nu numai muntii, dar si dealurile si o mare parte a campiei.

In Transilvania, existentau padurilor mari ce o desparteau de vasta campie a Dunarii si a Tisei. Moldova avea codrii uriasi ce acopereau dealurile si coborau pana la varsarea Siretului si Prutului. In Muntenia sau Tara Romaneasca, cu exceptia Baraganului si a stepei Burnazului, puteai sa mergi de la munte pana la Dunare numai prin codri. Un foarte bun cunoscator al padurii, regretatul Emil Pop, afirma ca pamantul romanesc, trebuie sa fi fost acoperit altadata in proportie de cam 60-70 % cu paduri.

Aproape in tot tinutul carpato-danubian, cand sunt lasati sa se dezvolte in voie, copacii si chiar arbustii ajungeau la varste si dimensiuni impresionante. La Ghergani, la nord-vest de Bucuresti, a existat pana in 1956, cand a fost doborat de o furtuna napraznica, un stejar care avea 800 (opt sute) de ani, mai vechi decat intemeierea Tarii Romanesti cu aproape un secol si jumatate. Tot dintr-un stejar falnic – unul singur – a fost construita biserica veche a manastirii "Dintr-un lemn", din judetul Valcea (de aici si numele ei). La Vizantea razeseasca, in judetul Vrancea, exista, in 1930 un stejar gros caruia localnicii ii spun "stejarul lui Stefan cel Mare". Langa Tismana (judetul Gorj), la punctul Nereaz, atrage atentia un castan cu fructe comestibile si cu o circumferinta a trunchiului de peste sase metri. "Regele brazilor"de la Tihuta (jud. Bistrita-Nasaud ), un molid are mai bine de doua sute de ani, si e concurat de bradul de pe valea paraului Artagul, aproape de cheia (jud. Prahova ), brad care are 62 de metri inaltime si 2,50 m in diametru. Ulmul din Campulungul Moldovenesc, din curtea lui Vasile Gavrilescu, pe strada paraul Morii, a depasit sapte sute de ani, caz extrem de rar de longevitate a ulmului. In localitatea Pecica, judetul Arad, doi plopi negrii seculari au supravietuit 400 de ani pana in 2004.

Un al doilea fapt e iarasi sigur padurea a fost de un mare ajutor populatiei romanesti de-a lungul istoriei, sub raportul alimentatiei. O seama din animalele vanate au fost vanate precum bourul, zimbrul, ursul, mistretul, cerbul, caprioara, iepurele asigurand carnea necesara si, totdeodata, blanurile si pieile trebuitoare pentru imbracaminte si incaltaminte. Din alune, nuci, jir se scotea si ulei. De asemenea fragii, zmeura, mure, afine, macese, si fructele paduretilor ereu folosite in alimentatie. In sfarsit padurea oferea starmosilror nostri tot soiul de ciuperci si bureti – vineti de fag, de brad, galbiori, manatarci, laptosi, ghebe, sbarciogi etc. precum si frunze – leurda, ale carei foi ca ale margaritarului, sunt excelente primavara, dragaveiul, papadia, loboda sau stirul, grausorul, stevia – radacini si seminte ( chimionul, purul sau usturoiul salbatic). Sa nu mai de pestii paraielor de munte, pastravii, lipanii, lostritele, zglavoacele, boistenii, soretii, zvarlugele etc. Daca la alimente, la piei si la blanuri, adaugam lemnul pentru constructia bordeielor si caselor, pentru foc, pentru diverse unelte, precum si pentru plute si barci. Acestea din urma constau adesea dintr-un trunchi de copac scobit cu ajutorul toporului si al focului – o "monoxila" de genul celei ce poate fi vazuta in Muzeul Marinei din Constanta si inca astazi pe unele balti.

Dupa cele prezentate, ne dam pe deplin seama, de importanta pe care a avut-o padurea pentru stravechii locuitori ai tinuturilor noastre, ca de altfel ai tuturor tinuturilor, in epoca preistorica.

In legatura cu focul, trebuie sa subliniem faptul ca, pe langa cel obtinut in mod natural, de la copacii aprinsi de traznet, oamenii preistoriei au izbutit sa-l obtina si pe alta cale, tot cu ajutorul padurii frecand repede si indelung, intre ele, doua lemne uscate, de duritate diferita. E asa-zisul "foc viu" pe care-l mai faceau inca ciobanii nostri, la inceputul secolului trecut, si care avea, dupa credinta lor, si unele insusiri magice.

In anii 75 – 74 inainte de era noastra, proconsul Macedoniei, C. Scribonius Curio, atinge, cu armata sa, Dunarea, in fata Banatului – dupa alti cercetatori in fata Olteniei sau a Teleormanului – dar nu indrazneste sa treaca fluviul: s-a temut, dupa spusa istoricului antic Florus, de "intunecimea codrilor" ( "Curio Dacia tenus venit, sed tenebras saltuum expavit" ). A indraznit un alt general roman, Cornelius Fuscus, pe vremea imparatului Domitian, in anul 87 e.n., dar indrazneala i-a fost funesta. Armata lui Decebal l-a surprins in locuri grele, in mijlocul padurilor, si, in lupta care a avut loc, Fuscus a pierdut intreaga sa oaste, el insusi cazand pe locul bataliei. In timpul razboaielor dintre Traian si Decebal in anii 101 - 102 si 105 – 106 ai erei noastre, regele dacilor a avut ca aliat padurea ; columna ridicata de imparat la Roma arata in mai multe locuri pe daci luptand langa padure. Iar istoricul antic Cassius Dio, care ne da detalii asupra razboaielor dintre daci si romani, afirma ca dupa o lupta grea in Banat, in care ambele ostiri avusesera pierderi, Decebal, spre a induce in eroare pe romani, a pus sa se taie copacii unei paduri tinere la un stat de om, si i-a camuflat cu arme si dacice, spre a da impresia, de departe, ca mai are in rezerva, inca o ostire

Cu greu ne putem face o imagine despre intinderea padurilor acum doua milenii. Unde se inalta azi Bucurestii erau paduri intinse si ele mergeau spre miazanoapte, incluzand viitorul codru al Vlasiei, pana dincolo de Ploiesti, unindu-se cu padurile dealurilor si, apoi, ale muntilor! Spre miazazi, ajungeau neantrerupt pana la Dunare unde se legau de padurea de lunca a fluviului. La fel in regiunea Teleormanului, al carui nume in limba cumana, adica veche turceasca, inseamna "padure nebuna" ; de comparat cu "Deliormanul" din sudul Dobrogei avand acelasi inteles in turca mai noua, osmanliie.

In locul vestitilor codri ai Teleormanului sunt astazi ogoare, dar ici si colo, cate un petec de padure sau cate un stejar izolat, martor singuratic, aminteste starea de altadat.

Banatul central si de rasarit era acoperit de paduri ; doar spre apus se intindeau campia si baltile provocate de revarsarile Tisei si Timisului, balti pe care romanii le numeau "album".

Maramuresul era in intregime paduros si pana tarziu, in secolul al XIII-lea, padurile lui au fost greu accesibile formand o fortareata naturala. Aceasta imagine, de fortareata sau de cetate, si din cauza padurilor impenetrabile o intalnim la diferiti scriitori straini, referindu-se atat la Transilvania, cat si la Moldova.

Calatorul Verancsis din secolul al XVI-lea afirma ca sultanul Soliman Magnificul – cel ce a sfarmat statul ungar in lupta de la Mohacs (1526) si a ocupat apoi Buda – s-a temut sa ocupe tarile romane "deoarece sunt foarte bine aparate de muntii cei mai abrupti, si de padurile cele mai grele de strabatut…" Iar o descriere a Moldovei facuta de un anonim catolic in 1587 afirma ca tara e "acoperita cu dealuri si paduri si de aceea, fiind intarita natural, s-a putut pazi de invaziile si de pradaciunile tatarilor".

Si in Dobrogea, padurile de langa Dunare si intinsul "codru" din parte de miazanoapte au oferit locuri bune de adapost si de aparare.

In general, speciile au ramas aceleasi, atat cat priveste rasinoasele, cat si foioasele si soiurile salbatice de pomi, asa-zisi padureti. Sunt insa si unele deosebiri. A existat de pilda, in Dobrogea un soi de pin, din al carui lemn locuitorii Histriei isi faceau faclii pentru luminat. Faptul e consemnat epigrafic, in inscriptia care confirma hotarele si drepturile acestui oras. Astazi nu mai exista in Dobrogea amintitul soi de pin.

Pe de alta parte tisa, frumosul arbore, cu lemn rosu, greu si rezistent, se intalneste din ce in ce mai rar in padurile noastre. Una din pricinile imputinarii lui este imprejurarea ca frunzele-i sunt toxice pentru oi si cai, si de aceia ciobanii taiau acest copac oriunde il intalneau.

Fagul crestea alta data si in alte regiuni decat acelea in care se constata azi. Sub forma de relict se mai afla in nordul Dobrogei, la Luncavita, ca si in campia munteana si anume la Snagov. S-au adaugat, in schimb, soiuri de arbori ca salcamul, cu nume turcesc, in secolul al XVIII-lea si, in vremea noastra, plopul euramerican cu crestere rapida, artarul canadian si stejarul rosu toti de origine americana-au pastrat in limba romana cativa termeni de origine dacica in legatura cu padurea.

O caracteristica a paduri romanesti este frecventa paduretilor, adica a pomilor salbatici: meri, peri, pruni, ciresi, scorusi. Nu arareori toamna, vezi, in mijlocul padurii de foioase – asa cum am vazut pe valea Susitei, intre Campuri si Soveja – cate un mar mare, rotat, incarcat cu o multime de mere mici, rosii, sau galbene. E o priveliste surprinzatoare si admirabila in acelasi timp, tot asa ca si privelistea, primavara, a cornului inflorit, pata galbena, vie, in timp ce restul padurii e inca negru, neinfrunzit, sau privelistea ciresilor salbatici cu frunze rosii, - de un rosu aprins – toamna, ca aceia de pe Sarba, la poalele magurei Odobestilor. Acesti padureti – pe care unii iubitori de oameni ii altoiesc cateodata, facandu-te, ca alaturi de cei obisnuiti, ale caror fructe iti strepezesc dintii, sa gasesti in mijlocul padurii, cate un mar sau un par cu fructe bune, aidoma celor din gradina - explica multimea topicelor peris : unul de pilda in Ilfov, altul in Transilvania, cu diminutivul lor perisor – dar si peret, cu sufixul latin – meris, scoruget sau padure de scorusi – in codrul scorugetului au cautat adapost Horea si Closca, la sfarsitul toamnei anului 1784, cu gandul sa reia, in primavara, miscarea.

In privinta Caselor dacilor, stiri pretioase ne da Columna lui Traian. Sunt prezentate pe acest monument case facute din barne sau lobde, asa cum se fac si azi si mai ales se faceau regiunile de munte cu acoperisuri ascutite, in doua lesi, si alcatuite din sindrile.

Multe din unelte, vasele si mobilele de lemn, care timp de doua milenii au existat in casele taranilor nostri – unele exista si azi, iar celelalte se pot vedea in muzeele etnografice ale tarii – sunt mostenite de la daci. Furca si fusul de lemn, fusul de lemn, raschitoarea, sararita, scaunele mici si masa rotunda, lavitele, drugul transversal de asigurat usa – cea mai buna incuietoare – blidele, putinele si putineele, jugurile si resteiele, toate acestea si inca multe altele se faceau din lemnul padurii si anume din soiuri diferite de lemn, mai tari sau mai moi, mai dense sau mai usoare, dupa cum era nevoie.

Constantin C.Giurescu

Padurea carpato-danubiana in preistorie, in Dacia si in Dacia romana

• < Anterior
• Următor >