12 trepte in cresterea pacatului

Detalii

26 August 2007

 Întâia treapta a pacatului este atunci când cineva face binele, dar nu bine, adica nu îl face cu scop bun si spre slava lui Dumnezeu.

Fapta buna are trup si suflet: trupul faptei bune este lucrarea ei (fie ca postim, priveghem, facem milostenie sau altceva), iar sufletul faptei bune este scopul cu care se face. Daca scopul este bun si spre slava lui Dumnezeu, atunci si fapta noastra buna trece de partea scopului. Iar daca scopul este rau, atunci si fapta buna trece de partea scopului. Iar daca scopul este rau, atunci si fapta buna este rea si îsi pierde plata de la Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel ne învata zicând: “Sa facem toate spre slava lui Dumnezeu”. (I Tesaloniceni 4, 1; I Corinteni 10, 31) Iar Sfântul Maxim Marturisitorul, învatându-ne asemanator, zice: “Când auzi Scriptura zicând: Tu vei rasplati fiecaruia dupa faptele sale (Romani 2, 6), sa stii ca Dumnezeu nu va rasplati cu bine cele facute cu scop rau. Caci judecata lui Dumnezeu nu priveste la cele facute, ci la scopul celor facute”. (Filocalia, Vol. 2 pag. 63)

A doua treapta a pacatului este când cineva nu lucreaza desavârsit fapta buna.

De exemplu: când cineva se roaga lui Dumnezeu, dar nu cu mintea sau cu inima, ci numai cu gura si cu buzele, iar cu mintea si cu inima sa se afla la cugetarea celor rele, se împlineste cuvântul proorocului care zice: “Aproape esti Tu Doamne, de gura lor, dar departe de inima lor” (Isaia 29, 13); sau când cineva face milostenie, dar nu din osteneala dreapta, ci din rapire sau furt, sau când posteste numai de mâncare si bautura, dar nu si de pacatul cu simtirile sale, cu mintea si cu inima. Precum mielul pentru jertfa s-a poruncit sa fie fara nici o meteahna si desavârsit sanatos (Levitic 22, 21), tot astfel si fapta buna trebuie sa o lucram în chip desavârsit.

A treia treapta a pacatului este bântuiala (momeala sau atacul) gândului rau, care vine necontenit cu vreun fel de patima.

De exemplu: un gând de femeie, de bani, de slava desarta, de mânie sau de orice lucru, dar fara patima catre el, ci numai prin amintire.

A patra treapta a pacatului este unirea sau consimtirea.

Unirea se petrece atunci când sufletul nostru consimte sa stea de vorba cu gândul rau.

A cincea treapta a pacatului este lupta care se da pe toate treptele urmatoare ale pacatului.

Sufletul, consimtind sa stea de vorba cu gândul despre lucrul cel rau si cunoscând ca acel gând îl duce la pacat, începe sa se lupte cu el, nevoindu-se ca sa-l biruiasca cu gânduri bune si mai ales prin rugaciunea facuta cu mintea catre Dumnezeu:

·         “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”.

A sasea treapta a pacatului este învoirea.

Invoirea are loc atunci când sufletul, din iubirea de sine si de pacat, cedeaza gândului pacatos, învoindu-se sa-l primeasca în mintea sa.

A saptea treapta este pacatul cu mintea.

Când omul se învoieste cu mintea sa primeasca gândul rau si patimas, se sileste sa-si întipareasca pacatul acela în minte atât de lamurit, ca si cum l-ar fi facut si cu lucrul. Când ajunge omul la aceasta treapta, prin închipuire (imaginatie), pacatul trece aproape pe nesimtite de la minte la simtirea trupului, dupa cum arata acelasi Sfânt Parinte Maxim Marturisitorul, zicând: “Precum trupul are ca lume lucrurile, asa si mintea are ca lume ideile. Si precum trupul desfrâneaza cu trupul femeii, asa si mintea desfrâneaza cu ideea femeii prin chipul trupului propriu”. (Filocalia, Vol. 2, P. 87) De aceea acest Sfânt Parinte ne sfatuieste: “Nu întrebuinta rau ideile ca sa nu fii silit sa întrebuintezi rau si lucrurile. De nu pacatuieste cineva mai întâi cu mintea, nu va pacatui nici cu lucrul”. (Ibidem, P. 71). Datoria fiecarui crestin este sa scape de gândurile rele prin marturisirea lor la preotul duhovnic. Asa cum sarpele, când iese din gaura, fuge, tot asa fuge din inima si gândul celui ce se spovedeste sincer. Caci spune Sfântul Antonie cel Mare ca de nimic nu se bucura satana mai tare, decât de omul care îsi ascunde gândurile sale. De asemenea, se stie ca lupta cu gândul împotriva pacatului nu ne paraseste pâna la moarte, caci: “Razboiul cu gândurile este mai greu decât razboiul cu însesi lucrurile” (Ibidem, P. 70), pericolul de a pacatui cu mintea aparând lesne în orice vreme si în orice loc. Daca ar voi cineva sa faca, de exemplu, pacatul desfrânarii cu lucrul, îi trebuie trei factori si anume: locul potrivit, timpul potrivit si lucrul, adica trup cu care sa pacatuiasca. La pacatul cu mintea însa, lipsa niciunuia din acesti factori nu-l împiedica sa pacatuiasca, caci cu mintea putem pacatui în orice loc si în orice vreme, chiar daca nu avem de fata trupul cu care vrem sa pacatuim.

A opta treapta a pacatului este împlinirea pacatului cu lucrul.

Când cineva nu s-a luptat dupa putere la treptele amintite mai înainte ale pacatului, ci si-a îngaduit sa pacatuiasca mereu cu mintea, va trece si la lucrarea pacatului cu trupul si, astfel, va ajunge sa cada desavârsit. Aceasta se întâmpla nu numai cu pacatul desfrânarii, ci si cu oricare altul, fie al lacomiei pântecelui, al iubirii de bani, al uciderii, al furtului, al betiei etc.

A noua treapta a pacatului este obisnuinta cu pacatul.

Un duhovnic iscusit poate afla usor în vremea marturisirii, chiar din gura celui ce se spovedeste, pe care treapta a pacatului a ajuns acesta, daca, de exemplu, îl întreaba: “Frate de ce faci cutare sau cutare lucru?”, acela singur spune: “Parinte m-am obisnuit cu el” (fie ca este vorba de desfrânare, betie, înjuraturi sau orice alt pacat). În acest caz, el singur arata pe care treapta a pacatului a ajuns, caci, marturisind ca s-a obisnuit cu unele ca acestea, se vede ca a ajuns la treapta a noua a pacatului.

Treapta a zecea a pacatului este împatimirea, care este foarte grea si periculoasa.

Si la aceasta treapta, duhovnicul întelege, prin marturisirea celui ce se spovedeste, pe ce treapta se afla el cu greutatea pacatului, caci daca-l întreaba: “Frate, de ce nu parasesti pacatul acesta, de ce nu te lasi de betie, de fumat sau de orice alt pacat ?”, el spune: “Nu pot, parinte, caci m-am deprins cu acest pacat” sau : “Parinte, te rog sa-mi dai un sfat, caci m-am deprins foarte mult cu cutare sau cutare pacat”. Duhovnicul, aflându-l pe aceasta treapta periculoasa si grea a pacatului, trebuie sa depuna toata silinta si iscusinta ca sa-l întoarca de la deprinderea pacatului, lucru foarte greu de facut, deoarece deprinderea se face în el ca o a doua fire, facându-l pe om sa pacatuiasca vrând-nevrând. Tinându-l pe el în robia deprinderii pacatului, este în acelasi timp si rob al diavolului, deoarece zice Sfântul Ioan Evanghelistul: “Cine face pacatul este de la diavolul, pentru ca de la început diavolul pacatuieste” (I Ioan 3, 8); “Pacatul din diavol este” (Ioan 8, 44). Despre asezarea vrednica de jale si de osânda a unui asemenea om ajuns la deprinderea pacatului, Sfânta Scriptura zice: “Cine face pacatul, este rob al pacatului”. (Ioan 8, 34)

A unsprezecea treapta a pacatului este deznadejdea, care este mai grea decât toate, caci duce pe om la moartea vremelnica si vesnica.

Când diavolul va robi pe om cu pacatul pâna la treapta deprinderii, atunci îi zice: “Vezi ca te-ai deprins cu acest pacat de care nu mai poti scapa. Nu te mai gândi la pocainta si întoarcere spre Dumnezeu, deoarece de acum nu mai poti sa lasi pacatul acesta cu care te-ai deprins din copilarie (sau din tinerete sau de atâtia si atâtia ani)”. Deci îl sfatuieste sa pacatuiasca mereu, zicându-i: “Cele de dincolo le-ai pierdut, de acum înainte, cât mai ai de trait, macar îndulceste-te cu pacatul cu care te-ai deprins si de care, dupa cum vezi, nu te mai poti lasa”. Astfel, cu palosul deznadejdii îl taie de la nadejdea buna si sfânta a mântuirii sufletului sau.

De este omul mai carturar, îl învata sa amâne întoarcerea catre Dumnezeu si parasirea pacatului, zicându-i: “Lasa, ca ai sa parasesti tu pacatul acesta, dar nu chiar acum, caci mai ai vreme”. Si acest sfat al diavolilor este de a-l învechi pe om mai tare în deprinderea pacatului, cea vrednica de moarte vesnica, fiindca stiu diavolii ca cel ce nu paraseste azi pacatul, mai târziu cu atât mai greu îl va parasi, deoarece, dupa cum spun Sfintii Parinti, pacatul este asemenea unui cui pe care cineva îl bate într-un lemn tare: daca l-a batut putin, îl va scoate mai usor, iar daca l-a batut mai mult, cu anevoie si cu mare greutate îl mai poate scoate. Deci, nimeni sa nu se însele crezând ca daca nu a parasit azi pacatul, cu care s-a obisnuit sau s-a deprins, îl va parasi mai târziu. Cu cât se învecheste pacatul în noi, cu atât mai greu îl vom scoate mai târziu, si cu cât mai mult face omul pacatul, cu atât mai mult îl lupta diavolul cu deznadejdea.

Daca omul se lasa biruit mereu de gândurile deznadejdii si nu alearga repede la spovedanie si la pocainta, deznadejdea îl duce la treapta a douasprezecea a pacatului care este Sinuciderea.

Sinuciderea este cea mai grozava moarte trupeasca si duhovniceasca, asa cum a sfârsit si Iuda Iscarioteanul.

Dupa ce am amintit în acest cuvânt, pe scurt, despre cele douasprezece trepte ale pacatului, sa urmam cu totii îndemnurile Sfintilor Parinti de a capata frica de Dumnezeu si de a ne mentine treaza atentia de la primele rasariri si trepte ale pacatului, înarmându-ne asupra lui cu împotrivirea mintii si inimii, prin sfânta rugaciune si ura fata de pacat.

Mila Preabunului si Preamilostivului nostru Mântuitor, prin rugaciunile Preasfintei si Preacuratei Sale Maici si ale tuturor Sfintilor Sai, sa ne întoarca de la orice treapta a pacatului pentru a dobândi sanatatea, fericirea si mântuirea în vecii vecilor. AMIN

• < Anterior
• Următor >