Ascultam deunazi
comentariul unui redactor de radio care trecea in revista cateva din anormalitatile
perioadei ridicate de unii – si nu putini – la rang de… normalitate.
Am incercat mai apoi sa extrapolez situatia la
unul dintre domeniile importante ale economiei unei tari: agricultura cu toate
ale ei de dinainte si de dupa ea.
Ma gandeam
atunci, ca mai intotdeauna de altfel, la munca taranilor, fermierilor care n-au
ragaz nici macar o zi din an, gandesc si-n somn ce mai trebuie facut si care
mai sunt siliti sa lupte si cu natura, careia trebuie sa-i indure capriciile,
de cele mai multe ori singuri. Si tot singuri lupta si cu „coiotii“ tranzitiei, aparuti de oriunde, gata sa insface
bruma de agoniseala a celor care framanta colbul campurilor prin arsita parca
mai dusmanoasa ca oricand. Si nu-i opreste nimeni si nimic, de parca ar fi intr-o
tara fara legi si legiuitori.
In vreme ce
unii cladesc palate pentru ei si urmasii lor, cei de pe urma carora se imbogatesc
fara rusine saracesc pe zi ce trece. In nemernicia lor nu gandesc ca acest mod
de viata ar putea insemna inceputul sfarsitului. Adica se imbogatesc
cata vreme au sursa pe seama careia s-o faca. Daca aceasta
dispare, dispar si ei, cu toata agoniseala din asa-zisa perioada de tranzitie.
Sa nu uitam ca
suprafata agricola cultivata si efectiv exploatata scade de la an la an,
proportional cu potenta financiara a celor in proprietatea (sau administrarea) carora se afla. Or aceasta –
potenta financiara – depinde de rodul muncii acestora si de preturile la care si-l
valorifica. Iata situatia care a generat inceputul unor manifestari, deocamdata
pasnice, ale agricultorilor din zilele trecute.
Ma intreba un
realizator de emisiuni daca acestea sunt indreptatite. Fara indoiala ca sunt,
cel putin atata vreme cat exista deja o mare diferenta intre agricultorii
europeni si cei romani. Si ma refer la subventiile pe unitatea de suprafata si
cap de animal, la pretul input-urilor si, evident, la preturile de valorificare
a produselor agricole care, sub masca economiei de piata, cum spuneam, sunt lasate
la mana samsarilor de toata mana.
Este aberant,
anormal sa realizezi un nivel de productie chiar la limita eficientei economice
si sa vinzi sau sa ti se cumpere uneori la mai putin de jumatate din costurile
aferente acesteia. Altcineva ma intreba: cum de raman
necultivate peste 3 milioane de hectare anual? Nu mai iubesc taranii pamantul? Ba taranii au plans si plang dupa pamant. Asadar il iubesc. Nu mai
au insa puterea fizica si financiara sa-l munceasca.
Tinerii nu au
motivatia necesara implicarii intr-o asemenea grea munca, iar rodul muncii nu
permite continuarea ei. Si asta in vreme ce alesii neamului, administratorii tarii
se falesc si cu ce n-au facut. Mai ales la sfarsit de mandat. Este perioada in
care, mai mult ca oricand, anormalul este ridicat la cel mai inalt rang. E normal?
ION BANU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR.
18, 16-30 SEPTEMBRIE 2008
© 2024 Gazeta de Agricultura | Termeni si Conditii >>>