Ispita si suferinta

Detalii

29 Iulie 2007

Aspecte privind ispita

Toate pacatele si faradelegile din lume rezulta din sapte pacate de moarte: mândria, iubirea de argint, curvia, mânia, lacomia pântecelui, zavistia si lenea. Cu acestea ne dau razboi trei vrajmasi mari: trupul, lumea si diavolul. Trupul ne îndeamna, ne sileste si ne trage aruncându-ne în curvie, lacomia pântecelui si în lene. Lumea ne trage spre iubirea de argint si pofta nesaturata a lucrurilor celor pamântesti. Diavolul ne împinge la mândrie, la mânie si la zavistie.

Omul a fost lasat de Dumnezeu sa fie ispitit de diavol si de slugile lui, oamenii cei rai (Iacob 1, 13), “spre încercarea dragostei fata de Dumnezeu” (Deuteronom 8, 2); spre încercarea supunerii noastre (Deuteronom 8, 2); spre încercarea nedoririi de câstig (Iov 1, 9, 12). De fapt, ispitele corespund întotdeauna slabiciunii firii omenesti. Celor mai tari în credinta, le rânduieste Dumnezeu ispite mai grele, ca sa sporeasca în sfintenie si sa se învredniceasca de cununi mai mari. Iar celor mai slabi în credinta si rabdare, le rânduieste pronia divina ispite usoare, ca sa le poata birui si sa nu deznadajduiasca. Iata ce spune proorocul David în acest sens: “Nu va lasa Domnul toiagul pacatosilor peste soarta dreptilor pâna la sfârsit, ca sa nu-si tinda dreptii spre faradelegi mâinile lor”. (Psalmi 124, 3)

Crestinul este ispitit de diavol din opt parti, dupa marturia Sfântului Meletie Marturisitorul, si anume:

• De sus ne ispitim când ne silim la nevointe si virtuti peste puterile noastre proprii. Adica post pâna la epuizare, osteneala peste masura trupului, priveghere de toata noaptea si alte fapte bune, la care abia ajung cei desavârsiti.
• De jos ne ispitim de diavoli prin moleseala si lenevire la lucrarea faptelor bune, slabindu-ne astfel vointa, ratiunea, mustrarea constiintei, barbatia si staruinta în lupta cea duhovniceasca.
• Din stânga ne ispitesc diavolii prin patimi trupesti de tot felul, prin betie, lacomie, zgârcenie, mânie, ura, razbunare si tot felul de rautati trupesti si sufletesti.
• Din partea dreapta ne ispitesc diavolii prin patimi sufletesti si rationale subtiri, greu de deslusit si foarte greu de cunoscut si biruit, cum sunt: mândria, trufia, parerea de sine, slava desarta, osândirea altora, razvratirea mintii, neascultarea, egoismul, eresurile, sectele, încrederea prea mare în mila lui Dumnezeu, cugetarea înalta, hula, îndoiala, necredinta, visurile, vedeniile, vrajitoria si altele.
• Din fata ne ispitesc si ne tulbura diavolii cu nalucirea celor viitoare, adica ne arunca în griji, în banuieli asupra altora si în osteneli trupesti peste puteri pentru “ziua de mâine”, ca si cum Dumnezeu nu ne-ar purta de grija în toata viata. Cei ispititi de aceste gânduri aduna averi pentru batrânete, se ostenesc numai pentru viata aceasta, se tem ca nu vor avea ce mânca si ce bea, îsi avorteaza copiii, spunând ca nu vor avea cu ce-i hrani, se cearta pentru averi, sunt foarte zgârciti si iubitori de bani, nu fac milostenie si sunt egoisti.
• Din spate ne ispitesc diavolii cu aducerile aminte ale pacatelor care ne-au stapânit în tinerete, îndemnându-ne sa le facem din nou.
• Dinlauntru, adica din inima, ne ispitesc vrajmasii cu toate patimile care stapânesc inima, precum: mânia, rautatea, pofta, razbunarea, zavistia, mândria si celelalte, cum spune Domnul: “Iar ce iese din gura, iese din inima, si aceasta spurca pe om. Caci din inima ies gândurile cele rele, uciderile, desfrânarile, marturiile mincinoase, hulele...”(Matei 15, 18-19)
• Din afara ne ispitesc si ne biruiesc diavolii prin cele cinci simturi, care sunt ferestrele sufletului. Mai ales prin vedere, prin auzire si prin limba. Despre ispitele ce intra în inima prin simtiri auzim pe proorocul Isaia, zicând: “Doamne, a intrat moartea prin ferestrele noastre”.

Iata, dar, ca din toate partile satana arunca sagetile asupra noastra, cautând sa ne raneasca prin pacate si sa ne traga la pierzare.

Diavolul nu ne sileste la pacat, ci doar ne forteaza vointa noastra, atâta patimile si pornirile trupesti si sufletesti ale firii noastre, creeaza ocazii de pacat, aducându-ne aminte mereu de caderile noastre. El asteapta doar ca omul sa slabeasca în vointa si în rugaciune, fapt care-l va determina sa accepte pacatul, facându-l raspunzator de acesta.

De aceea, i s-a rânduit omului înger pazitor ca sa-l ajute, i s-a dat harul Duhului Sfânt ca sa-l întareasca, i s-a rânduit Biserica, spovedanie, adica baie de curatie a pacatelor si duhovnic sa-l dezlege si sa-l sfatuiasca. De aceea, i s-a hotarât omului plata, daca biruieste, sau osânda, daca este biruit.

Cele mai puternice arme cu care biruim toate cursele si ispitele diavolului sunt: rugaciunea staruitoare cu lacrimi, cu post, cu inima înfrânta si smerita, socotindu-ne cei mai pacatosi, considerând ca pentru pacatele si mândria noastra suntem ispititi.

Alte arme în vreme de ispite sunt: rabdarea ispitelor cu barbatie, marturisirea deasa a gândurilor, citirea cartilor sfinte, ocolirea pricinilor de pacat, Sfânta Împartasanie, tacerea, înstrainarea de cele pamântesti si altele.

Dumnezeu a îngaduit diavolului sa ispiteasca pe om, ca sa-l faca mai tare în credinta, ca omul sa-si puna toata nadejdea mântuirii numai în Dumnezeu, iar nu în puterile sale, pentru ca omul credincios sa-si agoniseasca mai multa plata de la Dumnezeu.

Aspecte privind suferinta

Omul este nascut pentru suferinta (Iov 5, 7). Iar Sfântul Pavel zice ca toata faptura este în suferinta (Romani 8, 21).

Scopul suferintei pentru crestini este unul singur: ispasirea pacatelor pe pamânt prin tot felul de boli, necazuri si dureri, spre curatirea si mântuirea sufletului.

Pentru cei rai, care nu voiesc sa se îndrepte, sa se pocaiasca, suferinta de pe pamânt ramâne ca o arvuna a suferintelor celor vesnice. Iar pentru cei ce primesc suferinta cu rabdare si cu multumire catre Dumnezeu si se întorc la pocainta, suferinta, de orice fel ar fi, este cea mai buna cale de îndreptare si ispasire a pacatelor, izbavindu-i prin aceasta de chinurile cele vesnice.

Suferinta este rânduita de sus spre mântuire, spre ispitire, spre iertarea pacatelor si spre crestere duhovniceasca. Numai sa o primim cu multumire, ca din mâna lui Dumnezeu, precum spune si proorocul David: “Toiagul Tau si varga Ta, acestea m-au mângâiat”. (Ps. 22, 5)

Rabdarea în suferinta sporeste în noi prin rugaciune, prin spovedanie deasa si prin Sfânta Împartasanie, prin citirea cartilor sfinte, prin cugetarea la patimile Domnului nostru Iisus Hristos si ale tuturor sfintilor Lui, prin cercetarea celor ce sunt în suferinte mai grele decât ale noastre si prin cugetarea la fericirea vesnica din Rai.

Nu exista alta cale de mântuire decât numai prin cruce, prin suferinta, prin rabdare si jertfa, precum spune Mântuitorul: “Întru rabdarea voastra veti dobândi sufletele voastre (Luca 21, 19). Cel ce va rabda pâna la sfârsit, acela se va mântui”. (Matei 24, 13)

Reamintim ca Biserica a rânduit diferite rugaciuni pentru alinarea si vindecarea suferintei. Cea mai importanta rugaciune si slujba pentru cei bolnavi este Taina Sfântului Maslu, precum si diferite molitfe pentru dobândirea sanatatii.

Datoria crestinilor, fata de cei în suferinta, este ca sa-i ajute dupa putere, atât prin mijloace materiale, cât si prin mijloace spirituale: rugaciune pentru cei bolnavi, îmbarbatare prin cuvinte duhovnicesti, compatimire, mângâiere etc., asa cum ne învata Sfântul Apostol Pavel, care zice: “Bucurati-va cu cei ce se bucura si plângeti cu cei ce plâng”. (Romani 12, 15)

Marele Atanasie întreaba pe Sfântul Nifon înainte de a pleca la Domnul: “- Parinte, are omul oarecare folos din boala sau nu ? Sfântul a raspuns: - Precum se curata aurul de rugina arzându-se în foc, asa si omul bolnav se curateste de pacatele sale”. (V. Sf. 23 a XII-a pg. 1203)

• < Anterior
• Următor >