Daca cultura nu ne descopera sensul cel vesnic al vietii, mai este, oare, nevoie de ea? Mai bine sa fii tigru in mijlocul junglei sau leu in pustie decat un om lipsit de cultura sfinteniei. De la conducatorii lui, poporul roman cere in primul rand sfintenia. Acolo unde nu o gaseste, el stie ca nu exista cultura.

Cultura adevarata, luminarea adevarata, nu sunt nimic altceva decat iradierea sfinteniei. Numai sfintii sunt cu adevarat luminati.

 

Sfintenia traieste si respira prin lumina, iradiaza si actioneaza in lumina. Sfintind, sfintenia in acelasi timp lumineaza si invata. Exista o anume identitate intre sfintenie si luminare.

 

In realitate, cultura inseamna luminare, luminare prin sfintenia in Duhul Sfant, care este purtatorul si creatorul sfinteniei si al luminii si al cunostintei. Si, intrucat sunt sfintiti si luminati de Duhul Sfant, sfintii sunt si adevarati invatatori si pedagogi.

 

Sfintenia este unire dupa har cu Dumnezeu, cu sensul vietii si al existentei; tocmai in aceasta consta plinatatea si desavarsirea personalitatii si existentei omenesti. O astfel de sfintenie harismatica este sufletul culturii. Fiindca, daca cultura nu ne descopera sensul cel vesnic al vietii, mai este, oare, nevoie de ea? Mai bine sa fii tigru in mijlocul junglei sau leu in pustie decat un om lipsit de cultura sfinteniei.

 

Cultura fara sfintenie, “luminarea” fara sfintirea in Duhul Sfant, acestea le-a inventat Europa in idolatria ei umanista.

 

Adevarata cultura, lumineaza pe om cu lumina dumnezeiasca si-l conduce (“lumineaza”) spre tot ceea ce este nemuritor si vesnic, dumnezeiesc si sfant. Ea alunga tot pacatul si biruie orice moarte si, de aceea, ea il curateste pe om, il sfinteste, il face nemuritor, vesnic, nestricacios.

 

Da, numai sfantul este adevaratul invatator si pedagog, numai “sfantul” este adevaratul “luminator” si numai “sfintenia” este adevarata “luminare”. Acesta este adevarul evanghelic pe care l-a descoperit Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos.

 

Ascultati poporul roman, patrundeti in sanctuarul sufletului sau. Nu vedeti ca el a identificat notiunea de cultura cu notiunea de sfintenie, notiunea de “invatator” (“luminator”) cu notiunea de “sfant”? Toate acestea poporul nostru le-a personificat in persoana sfintilor.

 

De la conducatorii lui, poporul roman cere in primul rand sfintenia. Acolo unde nu o gaseste, el stie ca nu exista cultura.

 

Constiinta si conceptia aceasta a culturii ca sfintenie, ca luminare de la lumina lui Hristos, a devenit cu timpul conceptia poporului nostru. El nu vrea o cultura europeana epidermica, mecanica, o luminare exterioara, ci vrea cultura Sfintilor Parinti si invatatori ai Bisericii.

 

Mantuirea omului de pacat, rau si moarte prin Hristos constituie adevarata cultura si luminare a omului. Intreaga noastra istorie dovedeste lamurit ca numai sfintii au fost adevarati invatatori si “luminatori” si numai pe ei ii recunoaste poporul nostru.

 

Pe noi contemporanii lui, poporul, a si inceput sa nu ne mai recunoasca drept adevaratii conducatori si invatatori. Nu cumva aceasta se datoreaza noua insine, care am tradat si am parasit conceptia evanghelica, a poporului nostru cu privire la cultura, ca lupta pentru sfintenie ?

 

Separata de sfintenie, opusa Evangheliei, cultura devine o tragica sfortare zadarnica.

 

Lucrul maxim pe care poate sa-l realizeze pentru om o cultura superficiala, epidermica, este acela de a-l schimba intr-o fiara cu chip de om, instruita, dar salbatica…

 

In vreme ce din adancul sufletului poporului nostru se ridica glasul: fara sfintenie nu exista cultura si educatie; fara sfinti nu exista pedagogi si invatatori. Nu este aceasta Evanghelia? Si daca nu sunt aceasta, atunci la ce mai avem nevoie de ele?

 

Daca esti nedumerit inaintea unui lucru oarecare sau nu stii ce trebuie sa faci, indreapta-ti privirea catre Domnul Iisus si intreaba-te in sinea ta: ar fi facut El lucrul acesta? Si, daca El l-ar fi facut, fa-l si tu, pentru ca lucrul acela va fi sfant si va sfinti si va lumina. Daca insa Acela nu l-ar fi facut, nu-l fa nici tu, pentru ca va fi ceva necuvios si va duce la intuneric si la moarte.

 

Inrobirea trupului, a sufletului si a simturilor fata de pacat, duce la moartea din care nu exista inviere (Romani 6,19.21-22).

 

Din robia pacatului omul se elibereaza prin Hristos, daca prin nevointele in har ale credintei si ale dragostei, ale rugaciunii si postului, ale smereniei si blandetii, ale rabdarii si iertarii, se schimba pe sine, ziua si noaptea, dintr-un pacatos in om fara de pacat, dintr-o fiinta marginita intr-una vesnica.

 

Sfintenia este starea normala a sufletului nostru dupa chipul lui Dumnezeu; de aceea, sfintenia noastra este voita de Dumnezeu: “Caci aceasta este voia lui Dumnezeu: sfintirea noastra” (I Tesaloniceni 4,3). Aceasta o vrea Dumnezeu de la noi, aceasta o cere si in ea consta toata voia Lui fata de noi. Iar noi savarsim voia Lui numai daca facem ceea ce este sfant, ceea ce se sfinteste si lumineaza. Numai atunci ne sfintim si ne luminam. Lucrul acesta este cu putinta sa-l izbutim, daca ne mentinem intotdeauna intr-o dispozitie sfanta prin exercitarea in har a virtutilor-nevointelor evanghelice; daca indrumam pe calea sfintirii si luminii evanghelice toate gandurile noastre, toate simtamintele si faptele noastre.

 

Intreaga Evanghelie se rezuma intr-o singura porunca a lui Dumnezeu catre noi toti: “Fiti sfinti, cum sfant sunt si Eu“ (I Petru 1,16). In negraita Sa condescendenta, Dumnezeul iubirii ii face pe oameni egali cu El: pentru Dumnezeu si pentru oameni sunt valabile aceeasi Evanghelie, acelasi har, acelasi adevar, aceeasi dreptate, aceeasi viata, aceeasi bunatate: “Caci Cel ce sfinteste si cei ce se sfintesc dintr-unul sunt toti” (Evrei 2,11). De aceea calea crestinilor este “calea sfintilor” (Evrei 8,8). Apostolul sfatuieste pe crestini: “Dupa Sfantul care v-a chemat pe voi – adica dupa Hristos -asa si voi fiti sfinti in toata petrecerea voastra“ ( I Petru 1,15). Porunca nou-testamentara este, de asemenea: “Umblati vrednic de Dumnezeu” (I Tesaloniceni 2,12; vezi si Coloseni 1,10; Filip 1,27). Evanghelia nu este altceva decat o chemare a oamenilor de catre Dumnezeu la sfintire, la sfintenie (I Tesaloniceni 4,7). A urmari sfintenia impreuna cu toti (vezi Evrei 12,14) constituie regula tuturor raporturilor noastre reciproce. Fara de ea nimeni nu va vedea pe Dumnezeu (tot acolo). Domnul este sfant, de aceea numai sfintii, numai cei sfintiti si luminati pot sa-L vada adica cei ce-si insusesc Adevarul vesnic cu toata fiinta lor (vezi Ioan 17,17).

 

 

 

Sursa: Sfantul Iustin Popovici