Problema asigurarii diversitatii si integritatii ecosistemelor forestiere dobandeste o semnificatie si importanta majore. Orice actiune indreptata in directia ingustarii acestei diversităţi reprezinta o lovitura data vietii, o perturbare a ecosistemului.
Padurea naturala, evolueaza spre cresterea diversitatii ei interne: biocenozele forestiere dobandesc astfel mai multa stabilitate. Prin stabilitate” intelegem o anumita regularitate, periodicitate a variatieia factorilor, ”regularitate datorita careia variatia capata caracter de regim”.
Ecologia a admis initial ipoteza potrvit careia stabilitatea este dependenta de diversitate, ideea ca diversitatea este o proprietate a ecosistemelor naturale stabile devenind astfel o dogma a ecologiei. Dar ulterior s-a constatat ca relatia dintre stabilitate si diversitate este mult mai complexa. Astfel, s-a dovedit ca exista o diversitate optima corespunzatoare unei maxime stabilităţi. In consecinta, prea multa sau prea putina diversitate este destabilizatoare pentru sistem, respectiv pentru biocenoza forestiera.
Pentru biocenozele forestiere, diversitatea optima depinde de stabilitatea fiziologica a speciilor componente, gradul de tolerabilitate a acestora, bonitatea biotopului, de varsta lor etc. Evident un rol important in procesul de optimizare este detinut de stabilitatea relatiilor reciproce intre elementele componente ale biocenozei.
Faptul ca nu exista o relatie liniara intre diversitate si stabilitate si ca stabilitatea maxima a biocenozei se realizeaza la o diversitate optima realizata prin asocierea unor specii intre care sunt posibile relatii stabile, prezinta o deosebita importanta practica, evidentiind necesitatea unor schimbari profunde in actuala gandire privind asocierea speciilor si structura pe verticala a arboretelor.
Faptul ca nu exista o relatie liniara intre diversitate si stabilitate mai este demonstrat si de faptul ca vegetatia forestiera de pe teritoriul României nu este uniforma din zona de campie si pana in varful muntilor. Asa se explica,ca in zonele de campie cu soluri bogate si climaaustera, veri calde si secetoase, ierni friguroase vegetatia este alcatuita in principal din plante ierboase si foarte putini arbusti caracteristici si mai putin arboret.
Pe masura cresterii altitudinii in zonele colinare isi fac prezenta padurile de stejar care ocupa etajul inferior al ecosistemelor cuprinse intre 200-800 m altitudine unde clima este mai calda, cu temperaturi medii anuale cuprinse intre 8-10°C, umiditate atmosferica variaza intre 65-75% iar cantitatea de precipitatii anuale se ridica la 500mm. Solurile sunt in general mai putin fertile de tipul brun-roscat de padure si podzol. Dupa aceste considerente de biotop si conditii de clima padurile de stejar se impart in 3 subzone:
· in zona de campie si in unele zone de deal exista paduri de cer (Quercus cerris) sau de garnita (Quercus frainetto).
· subzona stejarului (Quercus robur) specie prospera pe solurile putin argiloase nascute pe pietrisuri si nisipuri.
· subzona gorunului (Quercus petraea) care face trecera la subzona fagului pana la aproximativ 700m altitudine si se invecineaza cu etajul forestier urmator care sunt reprezentate de padurile de fag.
Etajul fagului formeaza o biocenoza specifica care se afla la altitudini de 600-1300 m, de obicei situate pe versanţii insoriţi. Clima specifica acestui subsistem determinata de altitudine si expozitie,inregistreaza temperaturi medii anuale intre 6-9°C precipitatii medii anuale de peste 600 mm la limita inferioara si 1000 mm la limita superioara unde se produce interferenta cu padurile de conifere (molidul). Biotopul acestui etaj forestier este reprezentat mai ales de soluri brune acide,brune de padure si podzoluri care au o reactie acida cuprinsa intre Ph=4-6.
Pe masura cresterii altitudinii la 1200-1700 m se instaleaza padurile de molid. Clima specifica este rece si umeda cu temperaturi medii anuale intre 3-5°C si regim pluviometric cuprins intre 800-1300 mm anual. Biotopul este reprezentat de soluri podzolice si brune podzolite iar vantul prezinta intensificari foarte mari mai ales primavara. Speciile caracteristice acestui subsistem in permanenta verde (cu frunze permanente) sunt:
· molidul (Picea abies)
· bradul (Abies alba)
· arinul de munte (Alnus viridia)
· socul rosu (Sambucus racemosa) etc;
In acest ultim etaj forestier datorita conditiilor mai grele de viata nu numai plantele dar si animalele sunt mult mai reduse ca numar. Deci atât fitocenozele cat si zoocenozele sunt mai sarace,in schimb padurile de conifere adapostesc o bogata fauna de pasari care traisesc numai in acest biotop asa cum este cocosul de munte (tertao urogalus) declarat monument al naturii,traieste permanent in aceste paduri,iar ruda cu el este cocosul de mesteacan (lyrurux tetrix) si el ocrotit prin lege.
Deasupra ultimului etaj forestier la altitudini 2000-2500 m se situeaza pajistile alpine situate in zona superioara a muntilor avand clima umeda si rece, si care de obicei sunt folosite o perioada scurta pe timpul verii ca pasuni naturale pentru ovine si taurine.
Etajarea,ecosistemelor forestiere in functie de altitudini si conditia de biotop nu inseamna in acelasi timp si o delimitare stricta a a speciilor forestiere ci exista si conditii de convietuire sau de asociere intre diversele specii enuntate anterior de aici si unele incercari reusite sau nereusite de asociere din dorinta de a forma arborete amestecate mai ales in situatia realizarii unor impaduriri pe suprafete afectate de activitati antropice (exploatari de carbune, gaze, petrol, cariere de materiale de constructii)
Cel mai elocvent exemplu este cel al incercarii de asociere al fagului cu molidul. Caci, din dorinta de a forma arborete amestecat – principal mai stabile-si de a majora productivitatea padurilor din etajul fagului si din cel al amestecurilor de fag cu rasinoase, in practica silvica actuala se intemeiaza culturi de rasinoase cu fag, de regula dupa “metoda” completarii regenerarii naturale. Dar, intre fag si molid, sub raport ecologic, de regula nu se formeaza relatii stabile si, in consecinta stabilitatea respectivelor biocenoze este pusa sub semnul intrebari, zadarnicind optimismul initiatorilor si marile eforturi financiare si umane angajate in aceasta actiune. Intr-adevar, culturile intim amestecate de rasinoase cu fag evolueaza, in raport cu statiunea, fie spre fagete pure in statiuni favorabile fagului, fie spre molidisuri pure instabile, in statiuni favorabile molidului.
Doar formarea de culturi amestecate prin introducerea in unele fagete a molidului in palcuri mari ar putea oferi mai multe sanse de reusita.
Toate actiunile de buna credinta nu trebuie sa mearga pe principiul amestecuri. In schimb, natura – in raport cu strategia ei ecologica – a realizat arborete optim structurate compozitional, de o mare stabilitate si functionali-tate, asa cum sunt: bradetofagetele, sleaurile, zavoaiele etc. Acestea pot constitui adevarate modele de structuri optime pentru padurea viitorului, atat timp cat prin cercetari de lunga durata nu se va dovedi superioritatea altor forme structurale. Pana atunci, conservarea arboretelor cu structuri naturale optim diversificate va trebui sa constituie un obiectiv major al silviculturii contemporane. In acest scop tratamentele intensive (gradinarit, cvasigradinarit s.a.) sunt de o mare utilitate. Reintroducerea bradului in fagete se inscrie pe aceeasi linie, a formarii de sisteme (arborete) stabile sub raport ecologic. Tot asa cum se poate dovedi necesitatea reconstructiei ecologice a pinetelor realizate in statiuni favorabile amestecurilor de gorun cu alte foioase.
Reconstructia ecologica va trebui ex-tinsa asupra molidisurilor artificiale realizate in subzona amestecurilor de fag cu rasinoase, urmarind revenirea la arborete optim structurate compozitional si vertical. Evident, prin amploarea consecintelor negative ale monoculturilor de molid, este necesar ca aceasta actiune sa fie considerata ca prioritara in ansamblul preocuparile actuale.
Un alt exemplu clasic de actiune nonecologica, oferit de silvicultura contemporana, este cel al plopiculturii. Aceasta a fost dezvoltata in Lunca Du-narii si in luncile raurilor interioare, dupa desfiintarea padurilor de tip natural (zavoaie, sleauri s.a.) de o mare stabilitate si functionalitate. In Lunca Dunarii au fost promise culturii de plopi euramericani de mare productivitate (20-40 m³/an/ha fata de 6-10 m³/an/ha cat realizau padurile naturale). Potrivit planurilor, au fost realizate culturi monoclonale de plopi euramericani (de regula cu clona R-16), fara ca obiectivul propus as fi fost atins.
Caci, culturile realizate din cauza redusei lor diversitati structurale la care s-a adaugat alegerea necorespunzatoare a clonelor si tehnologiilor de impadurire inregistreaza cresteri reduse (in medie de numai 10-12 m³/an/ha), fara sporuri esentiale fata de padurile naturale rational gospodarite;si aceasta, dupa ce au fost depuse mari eforturi financiare si umane din partea societatii, ramase in parte neacoperite cu efecte economice pe masura eforturilor depuse. In plus,culturile respective sunt instabile sub raport ecologic, iind periodic supuse actiunilor distructive ale factorilor naturali. Desigur, solutia varietatilor multiclonale va majora intrucatva diversitatea culturilor si in consecinta stabilitatea lor, dar fara ca prin aceasta sa se ajunga la o stare optima sub raportul rezistentei lor. De aceea, va trebui sa se actioneze in plus prin realizarea de culturi cu structuri apropiate de cele natural (zavoaie, sleauri etc.) cu deosebire in luncile raurilor interioare. Se intrevede astfel perspectiva unei veritabile actiuni de refacere ecologica a multor culturi de plopi euroamericani, in directia revenirii la arborete optim diversificate compozitional, constituite din specii intre care se formeaza relatii stabile.
Astfel, in luncile interioare, reintroducerea stejarului in amestecuri corespunzatoare sleaurilor de lunca se impune cu toata necesitatea. Alte exemple se pot referi,in incercarea silvicultorilor de a realiza cu orice pret culturi ultradiversificate, presupuse de mare stabilitate, in statiuni sarace, extreme, respectiv tocmai acolo unde optimul stabilitatii se realizeaza, din contra, la o redusa diversitate. Acesta este cazul incercarilor nereusite de a forma arborete amestecate in statiuni de productivitate inferioara pentru cerete, unde in mod natural ceretele practic pure s-au dovedit cele mai stabile.
Fara sanse de reusite ar fi si incercarea de a forma arborete amestecate de salcam cu alte specii pe nisipuri.
Principiile biocenotice fundamentale, formulate de Thienemann (citat de Stugren N,1982 – Bazele Ecologiei Generale, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti), potrivit carora multimea de indivizi si multimea de specii sunt invers proportionale, prezinta pentru silvicultura practica un interes deosebit. Aceste principii arata ca:
· ”Cu cat sunt mai variabile conditiile de existenta ale unui biotop, cu atat este mai mare numarul de specii din biocenoza respectiva-biodiversitatea”;
· “Cu cat se abat conditiile de existenta ale biotopului mai mult de normal, iar pentru cele mai multe vietuitoare de la optimal, cu atat mai saraca in specii devine biocenoza, cu atat mai caracteristica va fi ea si cu atat mai mare va fi bogatia de indivizi a speciilor respective” autoreglarea
In biotopurile cu conditii extreme domina speciile strict specializate sub raport ecologic (adaptate la conditiile de mediu). O analiza atenta a actualelor norme tehnice privind schemele de impadurire si compozitiile de regenerare va evidentia numeroase exemple de incompatibilitate fata de principiile biocenotice fundamentale enuntate mai sus.
