Padurea noastra cea de toata zile

O buna parte din terenuri sunt paduri puternic destructurate, degradate, bracuite, bolnave, nefunctionale, unele chiar fara vegetatie forestiera, ele insele necesitand acum ample si costisitoare lucrari de reconstructie ecologica.

Adevarata acoperire forestiera a tarii raportata la padurea functionala, nu depaseste 23%. Altfel spus, doar o patrime din spatiul rural al tarii este acoperit cu paduri autentice, functionale, fata de cca. 40%, cat reprezinta procentul optim de impadurire pentru conditiile naturale si sociale ale spatiului geografic romanesc si fata de 75-80% cat a fost gradul de impadurire natural a teritoriului dat in trecutul foarte indepartat.

Considerabilul decalaj dintre actualul procent de impadurire efectiva a tarii de 23% si nivelul natural al acestui indicator (75-80%), pe de o parte, si fata de nivelul considerat ca optim pentru actualele conditii (cca. 40%), pe de alta parte, explica dezechilibrul ecologic in care se afla acum tara noastra, cu deosebire spatiul rural, dezechilibru favorabil producerii hazardurilor climatice, hidrologice si geomorfologice (secete, inundatii, alunecari de teren, eroziuni ş.a.). La originea inundatiilor catastrofale din anii 1970, 1975 si 2005 se afla, in mare masura, gradul redus de impadurire a tarii si gestionarea defectuoasă (nedurabila) a celor mostenite.

Coborand cu analiza in profil teritorial, constatam mari diferentieri:

Iluzia forestiera a intinsului patrimoniu silvic al tarii a fost scos din vocabularul zilnic al inaintasilor nostri inca din secolul al XIX-lea. Parafrazand pe un mare silvicultor roman, daca astazi s-ar scrie rugaciunea Tatalui nostru, dupa „Paine” ar trebui sa adaugam „Padurea noastra cea de toate zilele”.

Consecintele starilor mentionate mai sus se manifesta diferit in raport cu zona bioclimatica.

Tinuturile de campie ale tarii sunt tot mai frecvent afectate de secete, acestea fiind potentate si de consecinte ale modificarilor globale climatice, cu deosebire in campiile din sud, sud-est, Dobrogea Centrala si sudul Moldovei, unde se manifesta un evident proces de aridizare si, pe alocuri, chiar semne ale unui posibil proces de desertificare.

In aceste conditii, programele pentru dezvoltarea rurala durabila, chiar daca vor include masive lucrari de irigatii, vor fi sortite esecului fara o sustinuta actiune de impadurire a campiilor, in principal sub forma perdelelor forestiere de protectie. O lege adoptata in acest scop intampina insa serioase dificultati in aplicare, nu doar din lipsa fondurilor necesare, cat mai ales din cauza faramitarii proprietatii funciare.

La coline, dealuri si la munte, cu deosebire in zonele Vrancei, Vasluiului, Barladului, Podisul Transilvaniei, Olteniei s.a., se manifesta hazardurile geomorfologice sub forma unor intense procese de eroziune si de alunecari ale terenului, prin care cantitati enorme de sol sunt distruse. Or solul reprezinta baza existentei umane si a civilizatiei. Aceste procese amplifica inundatiile, colmatarea lacurilor de acumulare, distrug locuintele oamenilor, drumurile etc. Evident, in aceste conditii, a mai vorbi de o dezvoltare rurala durabila este de prisos.

Retrologia forestiera demonstreaza ca secole de-a randul, din pacate pana de zilele noastre, agricultura, in loc sa se intensifice, s-a „dezvoltat” in suprafata in dauna patrimoniului forestier al tarii. Ba, mai mult: in unele zone, utilizarea nerationala a terenurilor a favorizat degradarea si chiar distrugerea in totalitate a solului format anterior de ecosistemele forestiere prin complicate si îndelungate procese biogeochimice. La acest proces distructiv, din nefericire, participa si unele tehnologii silviculturale si de recoltare a lemnului.

Unele dintre cele mai eficiente mijloace pentru prevenirea si combaterea acestor distrugeri sunt: gestionarea durabila a padurilor existente si impadurirea terenurilor degradate. Studiile noastre arata ca aceasta ultima actiune trebuie sa se desfasoare intr-un ritm de 20-30 mii ha anual. Din nefericire, in ritmul actual de impadurire a acestor terenuri (exista acum cca. trei milioane ha de terenuri puternic deteriorate, inapte pentru o agricultura rentabila), aceasta urgenta actiune s-ar prelungi pe o perioada de cel putin 500 de ani! Cu titlu de exemplu, amintim ca un program guvernamental conceput pentru perioada anilor 2001-2004, care prevedea impadurirea a 100 mii ha de asemenea terenuri, a fost „indeplinit” de abia in limita a 10%.

Padurile existente in spatiul rural montan, desi aici procentul de impadurire este relativ ridicat fata de celelalte tinuturi de deal si campie, nu mai sunt in masura sa asigure echilibrul ecologic necesar atat in acest spatiu, cat si in zonele de aval, aflate sub puternica influenta a muntelui. Intr-adevar, dupa marile defrisari ale padurilor de campie apoi a celor de coline si dealuri, care au avut loc in secolul al XIX-lea, in secolul urmator a urmat ofensiva devastatoare impotriva padurilor de munte, proces ajuns la apogeu in perioada comunismului si continuat in perioada de tranzitie. Razbunarea muntelui despadurit este cruda; se simte departe de locul unde padurile erau întregi altadata, afectand pe cei nevinovati. In acord cu opinia academicianului Emil Pop, cine gestioneaza muntele, indeosebi padurile lui, tine in mana un mecanism complex de reglaj care da posibilitatea celui care il manevreaza sa pravaleasca oricand dezastrul durabil peste colinele si campiile tarii, peste linistea oamenilor. Pe drept cuvant s-a spus: „campia se apara la munte”.

Insesi padurile montane create prin culturi, cum sunt monoculturile de molid, avand o redusa stabilitate, cad prada furtunilor, zapezilor, bolilor si daunatorilor.

Dar cel mai agresiv si „eficient” daunator este omul care, in aceasta perioada de tranzitie, beneficiind de ambianta tulbure creata de o legislatie sumar sau insuficient gandita, referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere, conspira in contra patrimoniului sau, in contra patrimoniului urmasilor sai, distruge padurea altuia sau padurea statului.

Intr-adevar, in perioada de tranzitie, politica si legislatia forestiera au fost facute cu o enorma desconsiderare a realitatilor romanesti – saracirea populatiei, penuria de constiinta ecologica si forestiera a populatiei rurale, slabirea autoritatii statului, inconstienta unor conducatori vizavi de paduri –, dar si in discordanta cu interesele de viitor ale natiunii romane. Padurea epuizata si faramitata se prabuseşte mereu. In aceste conditii, necesarul proces de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere, dintr-un act de dreptate socială, a fost transformat intr-un proces demolator, cu consecinte negative pe termen lung pentru spatiul rural.

Prof. VICTOR GIURGIU

Membru corespondent al Academiei Romane