Ascultand de porunca Domnului si reintorcandu-se la Ierusalim, dupa ce privisera cu ochii lor trupesti inaltarea lui Hristos, Apostolii ramasera in cetatea sfanta, asteptand implinirea fagaduintelor. Sfantul Luca arata ca in tot timpul ei “staruiau in rugaciune impreuna cu femeile si cu Maria, mama lui Iisus, si cu fratii Lui” (FA. 4, 14).

Apostolilor si sfintelor femei li se alaturasera si alti frati, in numar de o suta douazeci, dupa cum afirma Sfantul Luca atunci cand relateaza alegerea lui Matia in locul ramas liber in colegiul apostolic prin indepartarea lui Iuda. Toti acestia impreuna cu apostolii si cu Sfanta Maica se aflau adunati impreuna “la un loc” in ziua cand iudeii sarbatoreau Cincizecimea. Dupa cum se stie, la Cincizecime – se comemora primirea Legii de catre Moise pe muntele Sinai.

Sfantul Luca descrie intr-un mod sumar, dar sugestiv – ca de altfel toate naratiunile evanghelice – scena pogorarii Sfantului Duh. Ucenicii se aflau in casa, la ceasul al treilea din zi. Deodata, fara de veste s-a auzit un vuiet, asemanator unui vant ce vine repede, care a umplut toata casa. In acelasi timp, limbi impartite “ca de foc” s-au asezat pe fiecare dintre cei de fata “si s-au umplut toti de Duhul Sfant si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai” (F.A. 2,4).

Sfantului Duh are loc in mod progresiv: intai vine suflarea de vant si apoi limbile de foc. Suflarea de vant sugereaza ideea de fluiditate spirituala, de vesnica miscare. Sfantul Duh este trait ca o mireasma care patrunde in suflete si le trezeste la viata. El nu este ingradit de nici un hotar, de aceea “sufla unde voieste” (Ioan 3, 8), precum aratase chiar Hristos, subliniind astfel totala libertate a Duhului Sfant. Dar Duhul coboara si sub forma de limbi “ca de foc”, dupa cum accentueaza Sfantul Luca.

Trebuie de asemenea observat ca Sfantul Duh a coborat atunci cand toti apostolii si cei ce erau impreuna cu ei se aflau adunati laolalta, intemeind astfel Biserica vizibila. Dat fiind ca Duhul Sfant este Duhul comuniunii, a carui misiune este de a uni sufletele intre ele si cu Hristos, trebuia ca El sa coboare peste intreaga comunitate crestina, prefacand-o in Biserica. Se stie ca, in esenta ei, Biserica este participarea oamenilor la viata Sfintei Treimi. Totodata insa, deoarece limbile apar “impartite” – nu este o valvataie unica, ci o flacara divizata dupa numarul celor prezenti -, se constata ca fiecare persoana se invredniceste in mod individual de primirea Duhului. Intr-o strafulgerare de o clipa s-a putut astfel intrezari destinul persoanei umane, ce constituie o valoare unica, dar care, spre a atinge plenitudinea, nu poate ramane izolata, ci trebuie sa tinda spre comuniune in vederea desavarsirii.

Indata dupa ce primira Sfantul Duh, apostolii, care de la Patimi incoace statusera tacuti si retrasi, iesira din casa si incepura sa-L propovaduiasca pe Hristos. Ei vorbeau in diferite limbi, caci in acel timp, fiind sarbatoare mare, sosisera la Ierusalim iudei si prozeliti din tot Orientul, si astfel se facura intelesi de toti. Pelerinii fura uimiti sa constate ca acesti galileeni predicau in atatea graiuri, neputand sa-si explice un fapt atat de extraordinar. De aceea, chiar unul dintre ei ii acuza ca ar fi “plini de must”

Trebuie retinut ca din primul moment Sfantul Petru este constient de minunea experiata: el stie ca, impreuna cu ceilalti ucenici, s-a invrednicit de primirea Sfantului Duh, eveniment ce fusese intrezarit cu veacuri in urma de profeti.

Coborarea Duhului ascute lucrarea mintii, daruind chiar o superluciditate. Cel ce il primeste atinge o adevarata plenitudine spirituala, de care este perfect constient. Un suflet purificat percepe deci prezenta harului, care inunda fiinta sa launtrica, ca si absenta sa, in clipele de ariditate spirituala.

Cincizecimea reprezinta plenitudinea darurilor si a harurilor. Mantuitorul ii prevenise de altfel pe ucenici in ultima seara inainte de Patimi: “Va este de folos ca sa Ma duc Eu. Caci daca nu Ma voi duce, Mangaietorul nu va veni la voi, iar daca Ma voi duce, il voi trimite la voi” (Ioan 16,7). Asadar, inca de atunci Domnul le aratase ca venirea Duhului Sfant era strans legata de inaltarea Sa cu firea omeneasca la cer. Cincizecimea constituie deci un eveniment esentialmente nou, avand virtuti unice. Deoarece asupra omenitatii din Hristos S-a revarsat din plin Duhul Sfant, Fiul a capatat privilegiul de a trimite la randul Sau Duhul peste cei ce au crezut in El. Umanitatea preluata de Hristos devine mijlocitoarea trimiterii Sfantului Duh, fiind astfel integrata in circuitul lucrarii divine de sfintire a omului.

Coborarea Duhului Sfant a fost deci posibila datorita Jertfei Fiului si a inaltari Sale cu firea omeneasca la cer, dar si datorita prezentei unor vase alese, caci Paracletul nu S-a coborat la intamplare peste niste oameni oarecare, ci anume peste aceia care L-au recunoscut pe Iisus drept Fiu al Tatalui si au crezut in El.

Intre Fiul si Duhul exista insa o relatie de reciprocitate si in ce priveste revelarea: Sfantul Duh il descopera pe Hristos si Hristos Se descopera prin mijlocirea Duhului Sfant. Cincizecimea confirma cele de mai sus, caci Pogorarea Sfantului Duh a pus in lumina in primul rand dumnezeirea lui Hristos. Numai dupa ce au primit Duhul au inceput apostolii sa-L propovaduiasca pe Hristos ca pe Fiul Tatalui. Este caracteristic faptul ca Sfantul Petru, chiar in ziua Cincizecimii, cand a vorbit multimilor adunate la Ierusalim, aratand ca ucenicii L-au primit pe Duhul Sfant trimis lor de la Tatal de catre Hristos (FA. 2, 33), nu vorbeste despre Duhul, ci despre Iisus.

Restaurand chipul divin din om, Sfantul Duh face sa infloreasca in suflete virtutile, caci in El isi are originea orice dar si orice virtute. Sfantul Duh zamisleste in noi libertatea harismatica, dupa cum subliniaza Lot Borodine. Libertatea, rod al harului, se supune ca atare vointei lui Dumnezeu, constituind semnul prezentei Sfantului Duh in suflete, si face ca fiecare credincios sa raspunda intr-un mod ce-i este propriu la chemarea divina. Ea se afla la polul opus fata de spiritul luciferic de independenta, expresie a afirmarii egoiste si a revoltei. Sfantul Duh lucreaza asemenea unui artist care, cu grija si migala, se straduieste sa modeleze in suflete o imagine cat mai apropiata de aceea a arhetipului divin.

Duhul Sfant vine sa mantuiasca, sa tamaduiasca, sa invete, sa sfatuiasca, sa intareasca, sa mangaie, sa lumineze mintea. El indeparteaza nestiinta si ii invata pe credinciosi cele despre care le vorbise Iisus ucenicilor Sai (Ioan 14, 26), caci tot ceea ce graieste Duhul isi are originea in lucrarea si in cuvantul Fiului. Euforia resimtita de apostoli indata dupa primirea Duhului Sfant nu vadeste intunecarea mintii, asa cum insinuau nestiutorii, ci dimpotriva, o stare de iluminare, care le inzecea posibilitatea de cunoastere. La Cincizecime, fiecare apostol a devenit, prin primirea Duhului Sfant, un focar de iradiere a harului, pe care il va transmite celor ce vor crede in cuvantul Evangheliei si vor veni sa se boteze.

Tocmai pentru ca este Duh al Adevarului, apare aici cealalta fateta a lucrarii Duhului, si anume misiunea de a lupta impotriva fortelor intunericului si de a le nimici. Mantuitorul a afirmat ca hula impotriva Duhului Sfant este un pacat de neiertat tocmai fiindca orice incercare de razvratire impotriva lui Dumnezeu este si un pacat impotriva Sfantului Duh. Urmarind nimicirea uneltirilor duhului celui rau, Sfantul Duh indeplineste paralel si o lucrare de purificare a creatiei si a elementelor ei constitutive.

Duhul intalneste adesea rezistenta si impotriviri, si atunci El Se retrage, lasandu-l pe om singur cu pacatul sau. Peste cei ce isi deschid sufletul si raspund la chemarea divina Sfantul Duh revarsa insa noi energii harice, menite sa faca sa rodeasca toate puterile lor spirituale. Chenoza Duhului nu va inceta decat atunci cand va fi definitiv instaurata imparatia. Pana atunci insa, El continua sa lucreze tainic in suflete, intristandu-Se de cate ori pacatuim (Efes. 4, 30) si rugandu-Se pentru noi.

Actiunea Sfantului Duh se face simtita si in creatia pe care o rezideste prin har. Existenta Sfintelor Taine dovedeste ca materia este permeabila pentru energiile divine, care creeaza din elemente neutre din punct de vedere spiritual vehicule purtatoare de har. Prezenta Sfantului Duh nu numai in Biserica, ci si in lume, este izvor de daruri. Sfantul Maxim spune ca Duhul Sfant misca ratiunea naturala din fiecare. Tot ceea ce oamenii faptuiesc din dragoste pentru semeni si din dorinta de a aduce mai multa lumina in lume este, in ultima instanta, indeplinit sub inraurirea Duhului Sfant.

Sfantul Chiril al Alexandriei a afirmat ca Sfantul Duh este Duhul Frumusetii si ca prin El participam la Frumusetea naturii divine. Teologia ortodoxa contemporana, mergand pe linia traditiei patristice, subliniaza ca vocatia spre frumos este una din trasaturile definitorii ale misiunii Duhului Sfant. Ca atare, orice incercare de a intruchipa frumosul in forme sensibile isi are originea in lucrarea Sfantului Duh. Din pricina caderii s-a produs insa scindarea Frumosului de Bine, astfel incat nu orice creatie care tinde spre frumos se va mai afla sub inraurirea Duhului Sfant. Frumosul, rupt de transcendent si intinat de intentii si de mobile imorale sau ostile Divinitatii, poate deveni o unealta a spiritului demonic. De aici ambiguitatea Frumosului si primejdia estetismului. Frumusete ramane valabila, in masura in care Frumosul nu va mai constitui un ideal despartit de Bine.

crestinortodox.ro