Parintele Calistrat in Predica la Duminica Umblarii pe mare si Potolirea Furtunii, spunea ca atata timp cat Petru L-a avut in fata pe Hristos, putea merge pe apa, dar in momentul in care si-a luat privirea de la El si s-a uitat la mare, a inceput sa se scufunde.

 

 

 

 

Cand a inceput sa se scufunde a fost cuprins de indoiala, iar in clipa in care se scufunda, “Iisus, intinzandu-i grabnic mana, l-a apucat si i-a zis: Putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?” (Mt. 14, 31). Cat timp suntem intr-o relatie vie cu Hristos, nu putem fi robiti de incercarile din lume, dar in momentul in care ajungem sa ne infricosam si sa-L iubim mai putin pe Dumnezeu, cand suntem incercati, ne scufundam in teama si disperare si nu mai iesim biruitori.

Si noi avem parte de minuni, asa cum au avut si Apostolii, precum minunea inmultirii painilor si pestilor. Dar precum Apostolii au uitat de dumnezeirea Sa, asa si noi, orbiti de preocuparile noastre desarte, ajungem sa nu-L mai vedem si nici sa-L simtim. Il uitam. Cand vine asupra noastra o suferinta, o incercare, ele ne fac sa ne deschidem ochii si sa cerem asemeni lui Petru ajutorul: “Doamne, scapa-ma!” (Mt. 14, 30). Rezulta ca nu ne putem mantui printr-o credinta indoielnica. Ne pierdem asa cum s-ar fi pierdut si Petru in mare. Putina credinta este nesigura si nestatornica. Un om cu o astfel de credinta este usor robit de patimi. Parintele Calistrat ne da exemple de credinta, pe care trebuie sa o avem cei care traim in mijlocul lumii plina de pacate ca sa ne putem mantuii.