Eu sunt bolnav de ceruri si doctorii-si fac cruce,

Cum pot sa stau cu rana, sa nu ma operez,

Imi spun din competenta:Ti-e viata la rascruce!

Copile, este cazul ca sa te internezi.

 

Si cei mai multi cu ranjet, abia imi dau o sansa,

Sustin ca sunt smintitul ce crede in absurd,

Ca Dumnezeu exista, dar nu in orice bransa,

Si este mut in toate, si invalid si surd.

 

La astfel de subiecte, ma simt flatat in suflet,

Coleg de suferinta sa-l am pe Dumnezeu,

Si boala sa ne fie si dragoste si cuget,

Ca un rasfat de soarta, sa patimim mereu.

 

Si Domnul lin imi zice: Eu sunt bolnav de tine!

Iar eu din pat chirurgic raspund milos: Si Eu!

Si daca poate maine o sa ma simt mai bine,

E semn ca rana noastra s-a contopit la greu.

 

Nu ne-ntelege lumea, se fac sedinţe, norme,

Ca boala noastra veche e un scenariu rar,

Ne cearta teologii, de dincolo de dogme,

Si unii ne despica cu bisturiu de „har”.

 

Dar eu imi port travaliul si incapatanarea,

Iar Tu iti faci din mine un continut de dor,

Si iata indignarea, supliciul si mirarea,

Caci ne confunda lumea, cu ingeri interlopi.

 

Vor spune unii maine, hai sa-i lasam in pace,

Ei sunt bolnavi fanatici si vesnici si ciudati,

Voi nu vedeti ca rana mai mult li se preface,

Intr-o imparatie cu cat ii condamnati!

 

Mai bine sa ne facem ca ploua, ca e soare,

Incremenind hipnotic sub ochelari de cal,

Ca si asa e boala de fapt in fiecare,

Si patimim noi insisi intr-un lumesc spital.

 

Eu sunt bolnav de ceruri si Dumnezeu mi-e frate,

Il am intr-o iubire si intr-un duh sublim,

Si atata cat se poate si-atata cat incape,

Devin eu insumi doctor intr-un spital divin.

 

 

 

Autor: Pr. Catalin Dumitrean