Mai daunazi, prin bunavointa doamnei Neli Fenesan, ce locuieste in prezent la Deva impreuna cu familia, desi sufletul ei este mereu la Mehadia, am intrat in posesia unei cartulii editata in anul 1927 la Editura Casei scoalelor avand titlul: ,,Cum traiau stramosii nostri” scrisa de Cronicarul Cremene.

 

 

 

Pot sa spun ca lecturarea ei m-a emotionat si impresionat profund. Frazele simple in formulare dar cu implicatie profunda in elementele spiritului national, mi-au dat in final sentimentul unei lecturi pasionante si pline de invataminte despre cum simteau si intelegeau stramosii nostri ideea de popor, de natiune.

 

 

Iata ca din 1927 au trecut peste neamul nostru multe evenimente care au reusit sa ne schimbe foarte mult modul de a gandi si aici ms refer la perceptia, in special in randul tineretului, a intelegerii importantei pastrarii traditiilor si a valorilor culturale locale, elemente vitale in conservarea spiritului national, care astazi este pus in fata acestui pericol al globalizarii care prin efectele sale pune sub semnul intrebarii insasi existenta ideii de natiune. Pentru a patrunde sensul celor prezentate, am extras cateva secvente textuale mai reprezentative pe care le vom prezenta in continuare.

 

 

,,Un sat de acum 6-700 de ani ni-l inchipuim astfel: O risipa de 30-40 de case si bordeie, facute din barne sau gard lipit. Se inveleau cu paie sau stuf. O fereastra cat bagi capul, acoperita cu o basica de bou. In mijlocul odaii era vatra. In curte: un plug de lemn, o rasnita, un car tot de lemn cu doua oisti (cele mai multe); iar in loc de magazie, gropi de ascuns bucatele mai sigur. In mijlocul satului, o casuta lunguiata fara turn, era biserica unde toaca de lemn tinea loc de clopot.

 

 

Cele dintai sate s’au asezat pe vai, dupa coturile dosite ale dealurilor, in poienile ascunse, in preajma padurilor, ca sa fie in fereala navalitorilor pradalnici. Noi n’am avut timpul sa facem case de aparare cu ziduri de piatra, pe dealuri, ca in tarile Apusului, caci tara noastra era numai o panza de paduri, cari ne daruiau un adapost repede si sigur. Era destul numai ca strajile dela gura vailor sa aprinda focul pe movili, pentru ca satele sa-si stranga avutul in graba si incarcate in care cu o oiste inainte si alta inapoi, sa apuce potecile tainuite ale codrului pana trecea primejdia. Poate ca nefiind aceste paduri ocrotitoare, cine stie daca neamul nostru mai era in numarul de azi: asa de multe valuri au trecut peste pamantul romanesc.

 

 

Marturiseste chiar un stramos, un vornic de la Campulung, catre un calator din Asia Mica care se intamplase sa fie la noi intr’o vreme de bejenie pe la mijlocul veacului al 17-lea, catre sfarsitul zilelor lui Mateiu Basarab: ,,Multumita lui Dumnezeu ca nu avem castele in tara noastra. In loc de castele si cetati, avem acesti munti si aceste paduri, impotriva carora nici un dusman nu poate birui. Iar daca am fi avut castele pe pamantul nostru, dusmanul demult, ne-ar fi gonit din ele. Iata din ce pricina navalitorul n’a putut niciodată sa ne cucerească sau sa ramaie in tara noastra.”

 

 

 

 

Autor: Constantin Vlaicu (Mehadia, Caras-Severin)

 

 

 

Sursa: “MIC INDREPTAR DE TERAPIE DIVINA” (Editura Sinteze GALATI, 2009)