MOTTO: Ranind pamantul singur te ranesti; numele lui e sfant ca numele de mama”.
Putregaiul apical este datorat unui dezechilibru hidric dupa o perioada cand alimentarea cu apa a fost normala. Fenomenul este mai frecvent si prin aceasta mai daunator la ardei ca la tomate. Se considera ca se manifesta mai puternic la soiurile albe cu fructele in sus.
Simptomul caracteristic: inmuierea varfului, colorarea in verde- cenusiu , apoi albicios, cu aspect hidratat. Tesuturile se strang si pata apare depresionara. La suprafata tesuturilor afectate se instaleaza ciuperci saprofite, in special din genul Alternaria, Cladosporium care coloreaza pata in negru. Fructele tinere sunt mai afectate, ele sunt depreciate total din punct de vedere comercial.
Alternarioza (A.Solami ) – ataca fructele de tomate (si celelalte organe ale tomatelor) pana aproape de maturare. Fructele mici se innegresc si cad cu usurinta; pe fructele mai mari infectia incepe din zona cavitatii pedunculare unde apar pete brune, usor depresionare, circulare. Alternarioza ataca, pe fructele de ardei in zonele cu putregai apical (foarte important pentru aplicarea tratamentelor).
Primul indiciu de putregai apical este prezenta unei portiuni de tesut cu aspect hidratat la extremitatea opusa peduncului. Aceasta zona este de forma circulara, cenusie-albicioasa, apoi cenusie-inchis, aproape neagra. Fenomenul este corelat cu un continut al calciului in sol care contribuie la agravarea simptomelor de putrezire apicala. Dezechilibrul hidric aparut la nivelul plantei prin pierderea prin transpiratie a unei cantitati mai mari de apa decat absorbtia, viteza mare de pierdere (brusca) a apei din fruct – determina distrugerea tesuturilor din zona apicala. In practica se impune ca remediu o alimentare regulata cu apa in sol, mentinerea unei umiditati ridicate a aerului prin aspersii scurte dimineata. Pentru faza de vegetatie – fructificare vom urmarii sa asiguram conditii care sa stopeze sau sa limiteze manifestarea dezechilibrului hidric.
Raportul N:K trebuie sa fie in favoarea potasiului astfel ca se vor face fertilizari faziale cu: Agriplant 2 (N12; P2O5 5; K2O 25; MgO2 + microelemente); Agriplant 4 (N8; P2O5 14; K2O 25; MgO 3 + microelemente); Ferticare III (N10; P2O2 5; K2O 26; MgO 4) alternativ cu azotat de calciu. Se administreaza in doza de 1/1,5 g/l foliar (concentratia solutiei variaza intre 0.5 – 0.7 %) la circa 2 saptamani.
Se pot face stropiri cu clorura de calciu (“Mica enciclopedie horticola”).
Se vor lua masuri de umbrire acolo unde este posibil (clase de umbre , in sere, solarii, gradini pe suprafete mici ).
Plantele izolate pot fi inlaturate din cultura.
Tratamente chimice. Se fac in scopul limitarii dezvoltarii altor agenti pe seama acestui dezechilibru fiziologic. Se pot folosi: Kasumin 0.15%; Teldor 0.08%; Rovral 0.05%; Caldian 0.15% Sumilex 0.1% si alte substante din reteaua comerciala.
NOTA: In faza de vegetatie – fructificare vinetele sunt destul de sensibile la concentratia mare a sarurilor din sol, aceasta fiind una din explicatiile frecventei mari a depigmentarii fructelor. Absorbtia eficienta a calciului este foarte importanta si aici.
Se recomanda saptamanal cate o fertilizare cu azotat de calciu 1g/l si 1-2 fertilizari cu Agriplant 3 sau Agriplant 1, Ferticare II, in doze de 1-1.5 g/l, Foliar, concentratia solutiei la administrare variaza intre 0.5 – 0.7 % iar intervalul intre fertilizari este de aproximativ de 10 zile.
Cu invrednicire, de la Gh Ionescu-Sisesti citire.
In calitate de Ministru al Agriculturii face unele declaratii la 25 septembrie 1931 despre “rostul cooperatiei”, “V. agricola” nr. 17-18, 1931.
In articolele “incotro merge taranimea” “Argus”, 9 aprilie 1939, “Soarta taranimii”, “Romania”, 24 mai 1939, “Noul aspect al problemelor agrare in Romania”, conferinta tinuta la 1 august 1939 la Valenii de Munte si publicata in “Romania” din aceiasi zi , bazat pe cunoasterea nivelului de trai extrem de scazut al taranului roman, indeamna spre: folosirea tuturor bratelor de munca, intr-o agricultura mai intensiva decat se facea atunci, evitarea pulverizarii proprietatii agricole si indrumarea ei spre comasare, introducerea de culturi speciale mai banoase, dezvoltarea la maximum a industriei nationale, care sa absoarba surplusul de brate.
In “Incotro merge taranimea” el spune ca “trebuie creeate conditii prielnice pentru ca vitalitatea paturii taranesti sa se reverse in orase, in industrii, mestesuguri si negot. Romania nu poate sa ramana o tara exclusiv agraracu tarani numerosi, saraci, si rau hraniti, producatori numai de cereale si materii prime.Daca am ramane intr-o astfel de stare, este sigur ca ne asteapta cele mai mari primejdii in viitor”.
