Ca sa raspundem la aceasta intrebare, ar trebui sa mergem pe urmele savantului Simion Mehedinti, care sesiza ca pe pamantul romanesc crestinismul ne-a prins deja nemuritori – prin credinta de nestramutat pe care o aveau dacii in nemurire, prin bucuria lor in fata mortii.
Am fost parca pregatiti sufleteste si anuntati „avant la lettre” de adevarul lumii. Putem spune ca poporul roman nu s-a convertit, s-a luminat. Convertirea are zbaterile ei catre ceea ce a fost, creeaza seisme imprevizibile, din cand in cand ecourile inceputului mai chinuie fiinta. Luminarea nu chinuie fiinta, o limpezeste, o scapa de teroarea contingentului fara sa anuleze realitatea acestuia, reduce gravitatia excesiva a acestei realitati ce ne inconjoara si face loc Tainei.
„Cata aparenta atata fiinta”, afirma Husserl preluand un principiu al scolii neokantiene de la Marburg. Ce este viata? L-a Intrebat filosoful crestin Ernst Bernea pe un taran roman din perioada interbelica (In cadrul unui studiu nomografic declansat de Dimitrie Gusti). „Viata-i viata!”, raspunde taranul, „dar si multa nalucire in jur”. Intre afirmatia lui Husserl si raspunsul taranului roman este o prapastie ontologica in ceea ce priveste perceptia lumii. Sensul pe care romanul il da vietii se defineste paradoxal, dar in acelasi timp precis. Realitatea vietii este respectata, aparenta nu este neglijata, dar nu este in acelasi timp fetisizata si egalata cu sensul fiintei. Mai exista o realitate nemasurabila fenomenologic, fizic, matematic etc., dar care, cu toate acestea, exista – „nalucirea” din jur, adica TAINA. Curios, aceasta „nalucire” nu este interogata, ci doar constatata si, mai mult, respectata. Acest respect al TAINEI marcat de sfanta mirare si nu de curiozitate rationala creeaza romanului un sens major al vietii care nu-i produce frica in fata necunoscutului, ci se lasa invaluit de acesta intru imbogatirea fiintei sale. De aici acea lipsa de precipitare biologica a lui in fata mortii.
„Si de-o fi sa mor”, spune ciobanul din „Miorita” – detensionand invecinarea mortii, minimalizandu-i tragedia, dar nu din dispret ci dintr-un reflex sublim de a o imblanzi, de a se imprieteni cu necrutatorul destin, ca acesta sa nu mai para rupere, ci curgere. Aceasta calitate a poporului roman se numeste INTELEPCIUNE DUIOASA. Ciudata impletitura in care filosofia este vibrata de suflet si din cunoastere se transforma in intelepciune.
Conceptul simtit – inteligenta intuitiei, ar spune fratele nostru apusean Pico della Mirandolla. A vorbi, fara a vedea, despre rasaritul soarelui poate sa creeze un concept, dar un concept mort, a vorbi dupa ce l-ai vazut creeaza conceptul sensibil – spunea acesta intr-un mod paradoxal in plina Renastere. Candva am fost frati in felul in care am privit lumea – am putea spune – cine si cand ne-a despartit este intrebarea sufletului meu! Existenta poporului roman a fost marcata tot timpul de pericolul disparitiei sale din istorie. Romanul deci a vazut moartea, a trait in proximitatea ei clipa de clipa si totusi nu groaza i se citeste pe chip, ci o decenta impacare care nu ne vorbeste despre fatalism, ci despre intelegerea fundamentala. Trecerea dincolo se face cu regret pamantesc, dar si cu bucurie crestina, asa cum putem vedea intr-un bocet maramuresean: „Draga maichii, dupa tine imi pare rau si bine”.
Comentariile nefiresti, superficiale din ultima vreme in spatiul cultural romanesc – vis a vis de asa zisul defetism al romanului – denunta public sechelele genei comuniste marcata de activism perpetuu, precum si altoiul gandirii noi, secularizate, marcate de utilitarism si eficienta cu viata pre viata calcand. Romanul vorbeste firesc cu moartea, adica esentialmente crestineste. Patetismul antic al grecilor, dispretul sau indiferenta romanilor, frica camuflata a omului modern, el nu le cunoaste, pentru ca el, romanul, O cunoaste demult, a stat gard in gard cu Ea, a vorbit cu Ea, a negociat cu Ea, a responsabilizat-o, a scos-o din salbaticie si i-a dat sens. Dupa cum putem vedea in minunatele versuri ale unui cantec popular maramuresean despre moarte:
„Sambata de dimineata
M-o catat Moartea prin casa
M-o catat si m-o aflat.
Eu de moarte m-am rugat
Sa ma mai lase un ceas
Ca mai am si eu necaz
Si mai am vo tri copii
Si-o mie de datorii
Si daca le-oi impaca
Vin-o moarte si ma ia
Ca eu lumea mi-am urat
Mi-e dor numai de Mormant.”
Cuvantul jale este neputincios si neintreg ca sa comenteze aceasta „lacrima amara” care este sufletul taranului roman. Inchipuiti-va tara aceasta ca pe obrazul unui copil pe care curge aceasta lacrima incontinuu si veti realiza istoria poporului roman. Expresia contemporana a acestei stari sufletesti se gaseste perfect conservata in dimensiunea ei, in ceea ce oamenii de azi te-ntreaba daca sti care este ultima intrebare a poporului roman. „Care este?”, zici tu… si ti se raspunde: „Daca exista viata inainte de Moarte?” Iata deci sensul vietii si al mortii cum trece neintinat de istorie la acest neam. Necazul este tragedia continua a acestui popor, este inflatia de griji, este intunecarea vietii si luminarea mortii. Dar moartea este educata sa vina doar atunci cand omul si-a facut datoria fata de viata, cand a curatat-o pe aceasta de necazuri.
La roman Moartea nu este de capul ei, trebuie sa respecte regula jocului. Ea nu este un dusman al vietii ci, paradoxal, un partener al ei. Nu este dimensiunea cea mai mare, ci sta la coada dupa Necaz si datorii. Mormantul nu este loc de blestemat ci de iubit. Este o inversare ontologica fara precedent la alte popoare. In basmul „Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”, Fat-Frumos nu accepta sa se nasca decat numai daca tatal sau ii promite ca ii daruieste nu bogatii, Imparatii, ci sensul nemuririi – al „tineretii fara batranete si al vietii fara de moarte” – este o cerere in plan spiritual absolut, ispita celor materiale fiind inexistenta. Citim aici cea mai puternica expresie popular-crestina a unui neam, este strigatul cel mai acut dupa conditia pierduta, dupa puritatea ei primara. In acest dor al inocentei de inceput mai gasim o esenta sufleteasca a acestui neam. Fat-Frumos ii cere tatalui sau imparatul sa schimbe sensul vietii si al mortii – sa dea ceasul inapoi la conditia adamica, sa duca totul inainte de cadere. Este o indrazneala crestina nu o obraznicie, este cerinta acuta dupa calitatea vietii si nu dupa cantitatea ei, caci esenta crestinismului sta in calitatea fiintei ca fiu al lui Dumnezeu si nu ca, cantitate biologica, sociala, politica a individului in societate. In nici un moment Fat-Frumos nu face concesii bogatiei materiale in care s-a nascut. El cauta nemurirea. Fugind dupa un iepure la vanatoare, povestea spune ca iese din poiana uitarii si-ncepe sa-si aduca aminte. Atunci se instaleaza dorul fata de viata in murirea ei. Coborarea din Absolut in istorie C. Noica o noteaza excelent, ca coborarea din Fiinta in Fire. Ajuns cu greu din Eden in locul pamantesc al nasterii sale, ceasul biologic se-ntoarce in sensul timpului omului cazut si imbatraneste in minute cati altii in ani. Aceasta este pedeapsa – conditia perisabila a muritorului. Si acest muritor ca toti altii ajunge la locul unde o data era castelul tatalui sau si care acum este plin de ruine. In jur o lume noua, cladiri necunoscute lui – civilizatii noi. Printre resturile trecutului mai gaseste urma tronului distrus si sub el o lada. Deschizand lada, din ea iese insasi Moartea – imbatranita si ea, dar care mai are puterea sa-i traga o palma, strigandu-i: „Daca mai zaboveai, nici pe mine nu ma mai gaseai!” Este pentru prima oara cand Moartea este pusa in pericol sa moara. Tot C. Noica subliniaza ca Moartea il pedepseste pe Fat-Frumos ca a indraznit sa iasa din Fire in Fiinta.
Eminescu il intreba din cand in cand pe Slavici: „Ce mai faci cu intrarea intru Fiinta?” Aceasta obsesie a trairii in fiinta si mai putin in fire, o sesizeaza si M. Vulcanescu atunci cand spune ca poporul roman traieste esential in virtualitate si numai in cazuri extreme iese in istorie. Acest fel de a fi irita mersul istoriei – o boicoteaza, cum ar spune Blaga considerand-o in expresia lui Noica simpla meteorologie. Aceasta atitudine a poporului roman in fata lumii – aceasta gradina sufleteasca a fost humusul existential in care a crescut ca o prelungire de lumina crestinismul. Expresia lui, implicita atitudinal, o gasim concentrata in jurul versului eminescian: „Nu credeam sa-nvat a murii vreodata”. (Lectia fundamentala a crestinismului este sa te-nvete cum sa mori.)
Matricea aceasta crestina dezvoltata pana in ultima celula a omului romanesc nu s-a grabit sa semneze in istorie, ci sa asigure dainuirea. N-a slabit in timp ci s-antarit. Puscariile comuniste au fost hartia de turnesol care a adus dovada acestei esente. Din gena aceasta ne-am refacut tot timpul. Sincronizarile cu Occidentul au fost precipitari de moment necesare istoric, dar florile sufletului nostru au crescut rebele in salturi tainice pe care nici astazi nu ni le explicam la acest neam.
Autor Dan Puric
