“Pentru binecredinciosul popor roman de pretutindeni, pentru carmuitorii tarii noastre, pentru mai marii oraselor si ai satelor si pentru iubitoarea de Hristos oaste, Domnului sa ne rugam.”

 

„Creştinii locuiesc in lume dar nu sunt din lume”, „se supun legilor randuite de stat dar prin felul lor de viata biruiesc legile” se afirma intr-una din primele scrieri crestine. Ca locuitori in lume, de-a lungul intregii istorii, crestinii au cautat sa implineasca indemnul scripturistic de a se supune „inaltelor stapaniri” (Romani 13, 1) chiar si in vremuri de prigoana, dand Cezarului ce-i al Cezarului (Matei 22, 21; Romani 13, 7), fara insa a face compromisuri dandu-i Cezarului cele ce se cuvin lui Dumnezeu.

 

 

In acest sens Biserica se roaga pentru conducatori ca acestia sa asigure cadrul necesar desfasurarii lucrarii ei mantuitoare, cu atat mai mult cu cat suntem datori sa-i iubim si sa ne rugam pentru toti oamenii, chiar si pentru vrajmasi.

 

 

Rugaciunea pentru conducatori este asadar o parte fireasca a ecteniei mari, nedepinzand de vrednicia celor ce detin puterea in stat.

 

 

Inteleasa in mod gresit, mai ales de catre cei din afara Bisericii, ca o forma de obedienta fata de autoritati, rugaciunea pentru conducatori a fost inlocuita, imediat dupa Revolutia din decembrie 1989, cu rugaciunea pentru popor si armata.

 

 

Dupa cativa ani de confuzie in acest domeniu, s-a reintrat in normalitate prin stabilirea de catre Sfantul Sinod a actualei formule, similara celei folosite de Biserica Greaca, in care ne rugam pentru popor, pentru conducatorii tarii si cei locali si pentru armata care asigura pastrarea ordinii de drept si apararea tarii.

 

 

 

 

Sursa: www.dervent.ro