Sufletul nu are intotdeauna ravna
fierbinte pentru sporul duhovnices, nici nu ramane neobosit privind la cele
ceresti. Din pricina pacatului stramosesc, trebuie sa ne intoarcem
uneori la munca cea de jos si sa ne purtam fara voie sarcina acestei vieti
pacatoase.
Cata vreme vom
purta aceste trupuri muritoare, vom simti mare urat si greutate in inima.
Trebuie sa ne
ostenim trupul in munca cinstita din afara ca sa cunoastem pacea si linistea
dinlauntru. Patimirile vremii de acum, nu sunt vrednice maririi ce se va
descoperii noua.
Sa suferim cu
rabdare strainatatea si pustiitatea inimii, prin munca pana cand Dumnezeu ne va
cerceta din nou si ne va scoate din
toate necazurile noastre.
Fericit e
sufletul, care in mijlocul suferintelor, ramane in pace, fara a se descuraja si
fara a carti.
Repausul in
munca cea cinstita, reprezinta crucea pe care trebuie sa o purtam pe drumul
Calvarului.
Dupa ce sufletul a luat parte la ospatul
Mirelui, trebuie sa fie gata ca sa participe si la jertfa Sa, strigand ca unul
dintre Apostoli: “Sa mergem si noi si sa murim
cu Dansul”.
De acea este
bine sa ne cautam repausul in munca cinstita cand sufletul ne este ostenit.
