Ne aflam in Post al Pastilor iar in rafturi exista o oferta generoasa pentru credinciosii postitori de pateu de post, salam de post, cascaval de post si multe alte alimente.
A consuma celebrele produse din soia in post nu este o fapta tocmai ortodoxa. Un posibil raspuns ar fi acesta ca in post este oprit consumul de carne, dar si chipul carnii, gustul carnii. Daca soia ar fi consumata in stare naturala, asa cum a lasat-o Dumnezeu, desigur ca nu ar constitui un pacat, dar de vreme ce din legume omul isi face chip si asemanare de carne, atunci nu mai putem vorbi de o intentie crestineasca pozitiva de a-si face postul mai accesibil.
Consumul acestor produse, de fapt, transforma postul intr-un surogat si pune pe crestin in ipostaza neplacuta de a fi inselat. Pacatul neinfranarii sta la baza nefericitului obicei de a consuma in timpul ajunarii o altfel de „carne“. Postul trebuie sa fie si o vestejire temporara a trupului cu scopul de a fi mai usor orientat catre Cer. Imputinarea bucatelor, calitativ si cantitativ, este compensata de mai multa rugaciune, mai multa nevointa si pocainta.
Este necesar sa ne reintoarcem la postul traditional romanesc, fara importuri de traditii culinare straine de credinta si simtirea romaneasca, dar intai de toate sa nu uitam ca in post trebuie sa experimentam o altfel de foame, foamea dupa Dumnezeu.
In vreme ce sufletul a fost cuprins de patimi, in vreme ce este chinuit de manie, slava desarta, dorinte rusinoase si atatea alte rautati, nu ne ingrijim de tamaduirea lui. Sfantul Ioan Gura de aur spunea despre patimi ca sunt ca niste fiare salbatice si daca postim, le slabim si le putem invinge mai usor: “Dar pentru ce ne ingrijim? Pentru traiul bun si pentru impodobirea trupului. Daca un urs scapa de la gradina zoologica si umbla liber prin oras, ne vom inchide in casele noastre, ca sa nu ne intalnim cu aceasta fiara, care ne va sfasia cu ghearele ei. Iar acum, cand sufletul nostru este sfasiat nu doar de o fiară, ci de multe, nici nu ne intereseaza. Fiarele, pentru siguranta cetatenilor, le inchidem in custi de fier si le pazim in locuri marginase, departe de Senat, de Tribunal sau de Palat. In sufletul nostru, unde exista un alt senat, un alt tribunal si un alt palat, lasam fiarele inchipuite ale patimilor noastre sa urce pana la tronul imparatesc, adica mintea, si s-o tulbure cu urletele lor. Fiarele, cand sunt bine hranite si puternice, nu pot fi invinse. Insa cand sunt infometate si slabite, salbaticia lor se micsoreaza si puterea lor scade. Atunci se poate cineva lupta cu ele si le poate nimici lesne. La fel se intampla si cu patimile. Cel care le slabeste, le supune cugetului. Si dimpotriva, cel care le hraneste bine, greu se poate lupta cu ele. In felul acesta ajunge sa fie biruit de ele si sa devina rob al lor.”
