Ioan Scararul: “Inceputul trufiei este radacina slavei desarte; mijlocul este defaimarea aproapelui, trambitarea nerusinata a propriilor osteneli, lauda de sine din inima, urarea mustrarii; iar sfarsitul este lepadarea ajutorului dumnezeiesc, nadajduirea in propria stradanie, naravul dracesc”.
Noi nu avem deloc experienta smereniei, si ne este aproape cu neputinta, sa vorbim despre smerenie dar in schimb avem experienta trufiei. “Trufia este lepadare de Dumnezeu, nascocire draceasca“, zice Ioan Scararul. “Inceputul trufiei este radacina slavei desarte; mijlocul este defaimarea aproapelui, trambitarea nerusinata a propriilor osteneli, lauda de sine din inima, urarea mustrarii; iar sfarsitul este lepadarea ajutorului dumnezeiesc, nadajduirea in propria stradanie, naravul dracesc“.
Astfel intelegem ca, trufia duce la pierderea credintei in Dumnezeu si ca atunci cand slava desarta se dezvolta in noi atat de mult ajungem in mijlocul trufiei. Un om aflat in starea aceasta inca mai poate sa se roage, precum vedem din pilda fariseului, in a carui rugaciune se cuprindea defaimarea aproapelui si nerusinata trambitare a propriilor osteneli: Dumnezeule! Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, preacurvari, sau ca si acest vames (Lc. 18, 11).
Un asemenea om inca se mai roaga lui Dumnezeu, fara sa inteleaga ca este deja in pragul necredintei si al izgonirii ajutorului dumnezeiesc – iar aceasta din urma, impreuna cu nadajduirea in stradania proprie este deja la sfarsitul trufiei, respectiv, la “nascocirea draceasca“.
Avva Dorothei scrie ca exista doua trufii: “Trufia cea dintai este atunci cand cineva isi cearta fratele, il osandeste si-l necinsteste ca si cum acela n-ar avea nici o insemnatate, iar el ar fi mai presus de dansul; unul ca acesta, daca nu-si va veni in sine degrab si nu se va sili sa se indrepteze, incetul cu incetul va ajunge si la a doua trufie, asa incat se va trufi si impotriva lui Dumnezeu insusi, punand nevointele si virtutile sale pe seama sa, nu pe seama lui Dumnezeu, ca si cum el insusi le-ar fi savarsit, cu priceperea sa si cu stradania sa, nu cu ajutorul lui Dumnezeu”. Cand un om, in cele din urma s-ar trufit si asupra lui Dumnezeu insusi, si-ar pierdut mintile.
Slava desarta, la infatisare este “schimbare a firii” (adica a ceea ce a fost pus in noi de Dumnezeu), iar dupa felul ei poate sa fie o osteneala desarta, pierderea sudorilor, rapirea comorilor sufletesti (pacea si bucuria), fiica necredintei, inainte-mergatoarea trufiei, inecare la mal, etc. Oricine se osteneste pentru Dumnezeu slavindu-se in desert, degeaba se osteneste, degeaba asuda, pentru ca are in el acest rapitor al comorii duhovnicesti, cu care se poate ineca – nu in largul marii, ci chiar la mal. Dupa cum spun Sfintii Parinti, “omul ce se slaveste in desert este inchinator la idoli, chiar daca are nume de credincios. El crede ca Il cinsteste pe Dumnezeu, insa de fapt nu place lui Dumnezeu, ci oamenilor“. Nevoitorul ce se slaveste in desert isi aduce singur o indoita vatamare, respectiv isi istoveste trupul si nu primeste nici o rasplata. Pentru noi are insemnatate sa stim cum putem recunoaste in noi slava desarta, care este semnul ei cel mai important. Putem recunoaste slava desarta dupa faptul ca “faci pana si cel mai marunt lucru ca sa te vada oamenii” sau ca “omul, daca nu vede langa sine pe nimeni care sa-l laude, vadeste fapte ale slavei desarte“.
Slava desarta ne stapaneste atunci cand nu ne impotrivim ei. Ea ne insoteste in orice virtute a noastra. De pilda, ma slavesc in desert atunci cand postesc. Sunt biruit de slava desarta cand ma imbrac in haine bune. Sunt biruit de slava desarta cand vorbesc dar si cand tac din gura.
Trebuie sa ne luptam cu slava desarta, pentruca este o patima foarte primejdioasa pentru noi. Astfel, slava desarta ii face pe cei maniosi “blanzi inaintea oamenilor”, si ei se infraneaza nu pentru ca asa a poruncit Domnul, nu pentru ca si-ar spune: “in fratele meu este chipul lui Dumnezeu, pe care nu trebuie sa-l injosesc“, ci pentru ca se tem: “s-ar putea sa-si faca oamenii o parere proasta despre mine”.
Orice patima poate fi biruita de slava desarta. De obicei, credem ca aceasta este o biruinta, cand de fapt este o infrangere, intrucat aici patima mai slaba se supune patimii mai tari. Slava desarta alunga numai pentru o vreme cealalta patima, o ascunde de noi si prin insusi acest fapt nu ne ingaduie sa ne luptam cu ea.
Cand vorbim mult, ne laudam mult, si cadem fara sa vrem in slava desarta. Cazand in multa graire, dezvoltam in noi insine slava desarta. Slava desarta se nimiceste prin tacere: “Tacerea lui Iisus l-a rusinat pe Pilat – si tacerea gurii barbatului binecredincios va surpa slava desarta”.
Dupa cum vedem, lupta cu trufia trebuie sa inceapa prin lupta cu slava desarta iar necinstea, este o buna doctorie pentru cei care se slavesc in desert, pentruca ii fac sa inteleaga ca au gresit.
Oamenii plini de slava desarta fac rau cetatenilor fara sa simta vreun necaz, ceea ce le aduce multa necinste. Daca hotarul cel mai de pe urma al slavei desarte este atunci cand ne admiram chiar si atunci cand suntem singuri precum femeia care se admira in oglinda, daca semnul pierzarii, adica al trufiei, este a te mandri chiar si cu cele mici si neinsemnate, semnul cel mantuitor al smereniei este a cugeta smerit la tine insuti chiar cand ai fapte si insusiri mari.
Este rusinos sa de mandresti cu podoabe straine precum bunurile lumesti daca nu ai podoabe sufletesti sau duhovnicesti. Daca bagam la cap faptul ca trufia nimiceste roadele oricarei fapte bune pe care o facem, ca ea este “inecare la mal“, ca multi nevoitori n-am facut decat sa ne aducem indoita vatamare datorita slavei desarte.
Haideti, deci, sa ne luptam, si sa ne amintim ca aceasta lupta trebuie sa inceapa cu sfanta smerenie.
Sursa: Sfantul Serghie Meciov
