Orice contemplatie adevarata nu este nimic altceva decat o energie dumnezeiasca necreata.
Cum, cand si in ce masura se savarseste ea nu depinde niciodata de initiativa omeneasca. Iar in felul acesta se dovedeste inselaciunea acelora care se sprijina mai ales pe simturile exterioare si pe imaginatie.
Cel care se roagă cu minte si cu inima curata, este cuprins, de obicei in vremea rugaciunii – fara ca el sa programeze aceasta – de o lumina imateriala, necreata, fina si foarte alba, care inunda omul intreg, atat inlauntru, cat si in afara. Aceasta lumina il transforma intru propria ei delicatete mai presus de fire, astfel incat nu mai simte nici greutate, nici grosime, nici macar o dorinta nevinovata.
Apoi, mintea ii este rapită acolo unde voieste dumnezeiescul Har, in timp ce nici simturile, nici mintea nu lucreaza, ci numai urmeaza calea sfintei lumini. Nu face nimic altceva, ci numai admira si se minuneaza. Si daca (mintea) va trebui sa fie instiintata de ceva, numai atunci constientizeaza aceasta, nu mai dinainte, ci in clipa aceea si pentru nevoia ce urmeaza. Dragostea lui Dumnezeu umple in intregime simtirea sa, iar mintea il simte pe Dumnezeu prezent, ii respira simtirea Sa, il pipaie si il tine pe Cel neajuns.
Gheron Iosif Isihastul
