Deși sudul Doljului a devenit brand național pentru pepenele verde, producătorii locali spun că „știu să producă”, însă vânzarea și prețul sunt decise de alții
În fiecare vară, mii de tone de lubenițe pleacă din zona Dăbuleni–Călărași către piețele din România și către clienți din Polonia și Ucraina. Pepenele verde de Dăbuleni a ajuns cel mai cunoscut brand românesc în acest segment, dar notorietatea nu s-a tradus și în putere de negociere pentru producători: fermierii rămân dependenți de intermediari și au un cuvânt redus de spus în formarea prețului.
În comuna Călărași, aflată la câțiva kilometri de Dăbuleni, autoritățile locale așteaptă de mai mulți ani realizarea unui depozit de colectare și valorificare pentru legume și fructe. Proiectul, finanțat și atribuit prin Compania Națională de Investiții, a fost oprit înainte de începerea lucrărilor, fiind trecut la categoria investițiilor „neprioritare”. Între timp, piața s-a reorganizat în jurul a două depozite private, prin care cea mai mare parte a lubenițelor este sortată și trimisă la export.
Valul de căldură din această vară a scurtat perioada de recoltare. Din datele comunicate de primarul Sorin Sandu, cea mai mare parte a producției a fost direcționată către Polonia și Ucraina, în timp ce doar 20–30% din marfă a ajuns în piețele angro din Pucheni și Târgu Jiu. O proporție de sub 2–3% a fost vândută direct de producători în piețele românești, restul fiind preluat și comercializat de intermediari.
În zonă nu există contracte directe între fermieri și cumpărătorii externi. S-a format, în schimb, o piață sezonieră informală, în care comercianții revin an de an, lucrează cu intermediari locali și adună marfa în depozitele private înainte de plecarea camioanelor. Pentru fermieri, avantajul este că lubenițele se vând repede; dezavantajul este că prețul este decis aproape integral de cei care cumpără și organizează exportul.
Numărul mare de producători – peste o mie numai în comuna Călărași – face dificilă încheierea de contracte individuale ferme. În plus, riscurile climatice, precum grindina, seceta sau canicula, pot schimba radical volumul recoltat, ceea ce îngreunează asumarea unor cantități fixe într-un contract. În aceste condiții, sistemul actual încurajează vânzarea rapidă, dar nu și un preț corect.
După o producție considerată bună, fermierii au ajuns să vândă lubenița la prețuri de 40–50 de bani kilogramul. „Noi nu vindem când vrem noi, vindem când vine cumpărătorul. Dacă astăzi prețul este 50 de bani și nu accepți, mâine poate nu mai vine nimeni. Lubenița nu poate aștepta după piață”, spune un cultivator, subliniind presiunea pe decizia de vânzare.
Lipsa unor spații proprii de depozitare îi obligă pe producători să accepte ofertele aproape imediat. O lubeniță coaptă nu poate fi lăsată mult timp pe câmp fără riscul de pierderi, iar fiecare zi de întârziere poate duce la deprecierea marfei. În timp ce oferta este fragmentată între sute de fermieri, cumpărătorii sunt puțini, bine organizați și pot impune condițiile.
Primarul Sorin Sandu consideră că un depozit administrat în interesul producătorilor ar putea schimba raportul de forțe. Un astfel de centru ar permite colectarea și stocarea temporară a lubenițelor, ar crea posibilitatea de negociere pe volume mari și ar reduce diferența dintre prețul plătit la poarta fermei și cel achitat, în final, de consumator în piețe sau magazine.
