Un distins profesor universitar, dl. Simionescu. care a fost de curand la Marienbad, e minunat de civilizatia de pe acolo. Isi aduce aminte ca fumand odata intr-o padure de langa Viena, un jandarm i-a strigat “verboten” si era mai-mai sa-l amendeze. Pornind de la aceasta pilda, dl. profesor e inclinat sa compare Romania cu Africa.
Sa-mi dea voie d. profesor sa nu fiu in aceasta privinta de acord cu d-sa si sa afirm ca intre civilizatie si ordine nu e nicio legatura, ba, mai mult, ca de-ar fi, noi am fi sortiti sa ramanem intr-o vesnica salbaticie africana. Ordinea e chestiune de rasa. Popoarele nordice, in special germanice, au o mare inclinare catre supunerea la initiativa colectiva. Eu cred ca un neamt lasat intr-o padure unde n-ar fi scris pe fiece copac “la dreapta”, “la stanga”, “in sus”. “in jos”, “interzis” etc. s-ar rataci. Mediteraneenii insa, fie ei de o civilizatie oricat de veche, nu pot suferi limitarea individualitatii. Eu am vazut la Roma vardisti italieni carora guvernul le daduse pompoase uniforme de metropolitani britanici, care insa mancau ciresi din casca. Totdeauna un latin va admira ordinea germana fara s-o respecte si un german se va entuziasma de debandada orientala fara s-o poata util manui. Dau, spre folosinta d-lui profesor, doua scene caracteristice.
Popescu se afla intr-un oras din Germania. E caldura mare. Trecand printr-un parc, concetateanul nostru o ia prin iarba, pe la umbra. Un agent cu cautatura fioroasa striga gros:
– Verboten!
D. Popescu (fugind repede pe alee, fastacit): – E “verboten”? Scuzati, n-am stiut! Mai, ai dracului, ce ordine! Unde vezi asa ceva la Bucuresti?
Inca plin de emotie, d. Popescu scoate o tigare, o aprinde si arunca batul de chibrit pe jos. Acelasi glas grozav rasuna:
– Verboten!
D. Popescu a inlemnit. Agentul ii arata cu degetul chibritul. Compatriotul meu si al d-lui Simionescu se pleaca umilit, ia chibritul de jos, il pune in buzunar si se retrage de-andaratele, salutand mereu si balbaind:
– Am inteles, sa traiti. verboten, scuzati, va rog…
Mai. ai dracului, ce civilizatie! Phi! Sa fie Ia noi asta!
A doua scena se petrece la Bucuresti, in Cismigiu. D. Popescu calca tantos pe iarba.
Un sergent (umil) – Conasule, sa traiti, nu-i voie! Popescu – Ce nu-i voie, ma?
Sergentul – Nu-i voie, sa traiti, a se calca pe iarba.
Popescu (imperturbabil) – Da’, ce ma, e mosia ta?
Sergentul – Nu e a mea conasule. da’ e orden!
Popescu – Cum ma, pungasilor, d-aia platim noi impozite, sa nu putem calca pe iarba verde?
Sergentul (convins in parte si el, nemaiavand argumente). – E orden, ma rog, va facem contraventie…
Popescu – Mie sa-mi faci contraventie?
Sergentul – Pai, dumneavoastra, daca e orden!
Popescu – Stii tu cine sunt eu, ma?
Sergentul intimidat nu stie o clipa ce sa faca si spre a-si disculpa autoritatea atinsa face din umeri catre spectatori cu sensul: – Ce sa-i fac, daca nu vrea! Se retrage bolborosind ceva ce se poate simboliza: D.I.P.M.
Popescu isi vede de drum indignat si exclamand: F.V.M.I.C.
GEORGE CALINESCU
26 iulie [1938]
