Bradul argintiu

Bradul argintiu (Abies alba) este un brad nativ din Europa, din Muntii Pirinei, la nord de Normadia, in est Muntii Alpi si Muntii Carpati, si pana in sudul Italiei si nordul Serbiei, unde s-a integrat alaturi de apropiatul brad bulgar.

Este un masiv conifer (verde tot timpul) crescand pana la 40-50m (rar 60m) inalţime cu un diametru al trunchiului de până la 1,5 m. Cel mai mare copac masurat a fost de 68 m inaltime si avea o grosime a trunchiului de 3,8 m. Se intalneste la altitudini de peste 500 m, pe munti unde precipitatiile depasesc 1000 mm.

Frunzele sale sunt ca acele aplatizate, 1,8-3 cm lungime şi 2mm latime cu 0,5 mm grosime, de un verde inchis deasupra şi cu 2 benzi lungi albe dedesubt. Conurile au o lungime intre 9-17 cm, cu aproximativ 150-200 de solzi, fiecare solz având 2 seminţe înaripate. Se dezintegrează când se maturizează spre a elibera seminţele.

Bradul argintiu este o componenta importanta a padurii de brazi argintii din zona calcaroasa Dinaric în vestul Peninsulei Balcanice. Este înrudit de aproape cu bradul bulgar (Abies borisiiregis) in continuare în sud in Peninsula Balcanica si cu bradul sicilian (A. nebrodensis), fiind diferit de acestia si alti brazi euro-mediteraneeni prin frunzisul rasfirat, cu frunzele împrastiate in toate directiile. Unii botanisti tratează bradul bulgaresc si bradul sicilian ca varietăţi ale bradului argintiu ca şi A. alba var. acutifolia şi respectiv A. alba var. nebrodensis.

Bradul argintiu este prima specie folosita ca pom de Craciun, dar a fost în mare parte inlocuit cu Bradul Nordmann (care are un frunzis mai dens, mai atractiv), molidul norvegian (mult mai ieftin de crescut) si alte specii. Lemnul este moale si alb, folosit pentru constructie generala si (producerea) manufacturarea hartiei.

Bradul (Abies alba) este cunoscut si pretuit de romani din vremuri imemoriabile. In cele mai multe dintre localitati este numit simplu "brad" sau "brad alb" în altele "brad nemes". Uneori este confundat cu molidul (Picea abies), numit si "molit", "molift", "molin" sau "brad rosu".

Deosebirile principale între brad si molid constau în culoarea scoartei (alburie la brad, rosietica la molid), în aspectul coroanei arborilor maturi (rotunjita la vârf si cu ramurile orizontale la brad, ascutita la vârf si cu ramurile lasate în jos la molid) si morfologia frunzelor (turtite dorso-ventral si cu doua dungi argintii pe dos la brad si patrumuchiate si verzi închis la molid). Cele doua specii se deosebesc si în ceea ce priveste conurile (femele), erecte (ridicate în sus) la brad si nutante (aplecate în jos) la molid. Exista si deosebiri ecologice: bradul este un arbore mai pretentios sub aspectul conditiilor de viata, preferând solurile relativ umede din stationare montane ceva mai calde (nu suporta îngheturile puternice), pe când molidul este indiferent sub aspect hidric, termic si edafic. Din aceste considerente bradul este cantonat, în general la altitudini de 800 - 1300 m, în timp ce molidul urca pâna la 1800 m.

Scoarta, bogata în tanin si rasina,  are utilizari mai ales în industria chimica si în sfera medicala. În scopuri terapeutice se folosesc si vârfurile tinere ale ramurilor si conurile verzi.

Ca arbore ornamental bradul este mai atragator decât molidul, totodata pastrându-si mai mult timp frunzisul (cetina) în spatii închise, ca arbore taiat sau ca verdeata.

Bradul trece din sfera culturii materiale în cea spirituala, devenind subiect al lirismului popularl. Bradul apartine fundamental culturii arhaice românesti. Numele sau este mostenit de la geto-daci. Pe ceramica geto-daca este reprezentat sub forma de ramurica de brad. El este zugravit pe peretii unor pesteri din Dobrogea si Carpati, pe vase de lut si amulete, pe figurine apartinând culturilor Hamangia, Boian, Gumelnita si Cucuteni.

Bradul a fost însotitorul sateanului român de-a lungul întregii sale vieti, prezent fiind în principalele rituri. Se întâlneste atât ca arbore de nastere (înfratirea copilului nascut cu un bradut), arbore de nunta (substituind mirele în prenunta sau "nunta mortului"), cat si ca arbore funerar (pus mai ales la capataiul tinerilor) si arbore de pomana (substituit printr-un pom fructifer).

Se regaseste si ca arbore de bun augur si profilactic, arbore fertilizator, arbore de judecata (bradul justitiar si cel de juramânt), ca stalp de armindeni, arbore purtator de icoane, monument stilimorf, respectiv coloana a cerului.

In ultimele decenii bradul a devenit centrul atentiei sarbatorilor de Craciun. Impodobit cu betele, lumanari, fructe, dulciuri, globuri etc. bradul este aproape nelipsit din casele (orasenilor, în primul rând).

Gatirea bradului este o forma moderna a unui rit precrestin apartinand cultului soarelui. Initial, la solstitiul de iarna, erau aprinse pe dealuri gramezi imense de crengi. Focurile acestea, aveau menirea, în credinta triburilor neolitice si chiar a anticilor, sa dea soarelui energia necesara pentru a putea apare din nou pe cer si a încalzi Pamantul. Cu timpul aceste focuri au început sa se faca nu afara ci în casa, pe vatra.

Pana în urma cu un secol taranii romani mai ardeau pe vatra "butucul Craciunului". O dovada a uzitarii acestor focuri rituale este si fixarea în 20 decembrie a zilei Sf. Ignat, nume ce deriva din termenul "ignis" care înseamna foc. Chiar numele sarbatorii, Craciun, vine din traco-daca, de la butucul ars pe vatra, în jurul caruia se veseleau cei ai casei. Acest butuc s-a numit chiar craciun (din care avem derivatul craci), prin asemanare cu albanezul "kërcuni" si macedoromânul "cartun".

Apoi arderea butucului (a arborelui) a fost substituita cu aprinderea lumanarilor în brad. In România obiceiul "pomului de Craciun" In aceasta varianta se pare ca a fost introdus de catre familia regala, fiind un import german. In ultimii ani a intervenit o alta inovatie, înlocuirea lumanarilor cu beculete electrice. Cu siguranta în urmatoarele decenii bradul va fi eliminat din acest obicei si din vechiul cult al soarelui vor ramâne doar luminitele multicolore. Credem aceasta deoarece populatiile de brad s-au redus foarte mult, specia fiind înscrisa în lista rosie a plantelor din România, ca planta vulnerabila. Renuntarea la împodobirea bradului ar salva de la pieire anual circa doua milioane de exemplare.